Lecții inocente, de la piticoți dragi

Era o vorbă: cine n-are bătrâni, să-și cumpere. Ei bine, nici fără copii în jurul tău nu ești tocmai bogat. 

11210102_791083927665115_1956610011_n

Din punctul acesta de vedere sunt norocoasă. 5 zile pe săptămână sunt înconjurată de micii „piticoți” (cum îmi place mie să le spun): de cei care aspiră la a deveni „oameni mari” și care cresc în fața ochilor mei, pe zi ce trece, tot mai mult.

Îi văd de luni până vineri, cum asimilează informațiile din jurul lor; cum ochișorii lor mici caută să înțeleagă tot ce se întâmplă în lumea asta; cum captează, rețin și emană tot ce se petrece în preajma lor. De la a vorbi corect în limba română, la a asocia cuvintele românești cu corespondentele lor din alte limbi (engleză, germană, franceză). De la a-și recunoaște propriile hăinuțe, la a potrivi materialele identice, folosind doar simțul tactil. De la a recunoaște o literă, la a o trasa în mălai și, apoi, a o scrie pe hârtie.

Da, îi văd cum devin oameni în adevăratul sens al cuvântului. 

Dar, de asemenea, mă bucur să îi văd și când sunt pur și simplu copii. Când aleargă, când țopăie, când dansează, când se joacă, când inventează jocuri și când își aduc aminte de jocurile inventate de alții; când culeg flori și se așează în iarbă, când se împiedică și cad și apoi se ridică, se scutură și se joacă mai departe.

Și unii din noi avem tendința să ne speriem: vai, a căzut! 

Da, a căzut. Toți ne împiedicăm și cădem. Unii cad doar când sunt mici, alții se mai împiedică de obstacole și la maturitate. Toți picăm din când în când. Metaforic sau nu. Important e să ne ridicăm, să ne scuturăm și să fim mai atenți data viitoare. Buba trece, dresurile se cos/aruncă+cumpără altele. Experiența contează. Ea ne învață cum să acționăm ca să nu mai picăm. Nu din prima, poate nici din a doua. Din ultima. 

Iar astăzi am conștientizat asta, privind o fetiță cum alerga veselă, în Grădina Botanică, lângă foișorul unde poposisem. Nu avea nicio grijă pe lume, se juca cu ceilalți copii și avea zâmbetul până la urechi. Și deodată a căzut. Am avut tendința să pornesc repede spre ea, să o ajut să se ridice. Dar întâmplarea a făcut că, în fața mea, erau alți trei piticoți, care își confecționau un buchețel de flori; și nu am putut demara la viteza dorită.

Dar până să demarez eu, ce credeți că s-a întâmplat?

Exact!

S-a ridicat, s-a scuturat un pic, și-a aranjat codița ciufulită și a pornit din nou spre grupul de copii. 

Oare dacă mă duceam alarmată la ea, să o întreb ce s-a întâmplat, reacționa la fel sau începea să plângă? Cu siguranță varianta a doua, căci am experimentat-o și pe aceasta, cu altă ocazie.

IMG_20150505_113942

Am scris acest text pentru că, de multe ori, avem impresia că numai noi le dăm lecții celor mici și îi învățăm cum e viața; când, de cele mai multe ori, și ei ne dau lecții, în felul lor, inocent și drăgălaș.

Sursa foto: arhiva personală

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: