Montessori nu este un sistem, ci un stil de viață!

Care este diferența între școlarizare și educație?

Care este rolul adultului în viața copilului?

Care este stilul parental potrivit copilului tău?

Care sunt stadiile de dezvoltare ale copiilor?

La toate aceste întrebări și nu numai, ne-a răspuns, luni după-amiază, doamna Mariana Uliță: mamă, educator Montessori, fondator și director educativ al Montessori School of Bucharest și fondator al Asociației pentru Dezvoltarea Educației Montessori în România.

11193398_911558138885345_3832963237015018686_n

Până acum doi ani nu auzisem de Maria Montessori. Nu știam de existența ei și de rolul pe care l-a avut în sistemul educațional. Deși aveam în mine o sămânță de aversiune față de sistemul tradițional românesc, nu mă interesasem de existența altor metode, îmbunătățite. Nu lucram în domeniul educației de prea mult timp și nu apucasem nici măcar să stăpânesc cu adevărat rolul de ajutor de educator; ca să nu mai vorbesc de programă&co. … Așa că îmi pusesem ochelarii de cal și luam notițe de la o stimată doamnă, care era educatoare de zeci de ani și care știa tot ce mișcă și nu mișcă. Dar nu pot să spun că mă atrăgea în mod deosebit metoda dumneaei.

Apoi am privit în ochi o nouă șansă și mi-am zis: „de ce nu? Sună fantastic!”. Și așa a fost.

M-am familiarizat cu metoda Mariei Montessori, am citit, m-am documentat, ca apoi să mă atașez cu adevărat de acest nou stil de viață. Căci da, Montessori nu e un sistem, ci un stil de viață!

Tocmai de aceea am fost foarte entuziasmată când am aflat de poposirea Caravanei Montessori la mine în oraș. M-am înscris pe listă și când a sosit ziua cu pricina, m-am înarmat cu agendă, pix, cafea în sistem și atenție sporită și am pornit spre Grădinița Piticot, la Atelierul „Educația Montessori – de la teorie la practică”.

Doamna Mariana Uliță a încercat și, zic eu, reușit să ne introducă în tainele stilului de viață Montessori, explicându-ne în mod armonios cum ar trebui să ne purtăm față de copiii noștri, atât ca părinți, cât și ca educatori, profesori. Îmbinând teoria pură cu exemplele, de cele mai multe ori ilare, ne-a arătat care este rolul adultului în viața copiilor și care ar trebui să fie comportamentul acestuia, în funcție de stadiile de dezvoltare ale copilului.

Am aflat, astfel, că libertatea este un punct esențial în dezvoltarea copilului dar că nu poți să îi oferi acestuia libertate dacă înainte nu-i pregătești, corespunzător, mediul în care își petrece timpul; de asemenea, am remarcat accentul care s-a pus pe rutina copilului, pe concentrarea sa și pe importanța consecvenței acestora în viața micuțului. Mai pe scurt și în cuvinte simple: nu-l întrerupe și nu-i suci programul zilnic după cum ți se năzare!

Dar pentru că statutul de părinte încă nu îmi este cunoscut, am încercat să mă concentrez pe ce aș putea îmbunătăți în programul meu zilnic, ca educatoare a piticoților. Cum aș putea să îi ajut mai mult și să îi încurc mai puțin?! De aceea, am încercat să-mi notez și să îmbrățișez toate sfaturile pe care ni le-a împărtășit cu atâta drag doamna Mariana Uliță.

IMG_20150525_172532-001

În primul rând, am constatat (cu o notă de amuzament, ce-i drept) că aș avea nevoie și eu, uneori, de un brâu cu 10 biluțe. Să vă explic: atunci când apare un conflict între doi copii, ca adulți, avem tendința să intervenim în secunda doi. Și greșim, deoarece ei dețin capacitatea de a se descurca singuri. Tocmai de aceea, o sugestie binevenită a fost aceea de a ne confecționa un brâu cu 10 biluțe și de fiecare dată când dorim să le sărim copiilor în ajutor, să ne oprim și să numărăm înainte cele 10 biluțe; iar dacă la finalul numărătorii conflictul nu s-a aplanat, putem interveni.

O să ziceți: cum să se descurce ei singuri? Sigur cineva o să iasă ciufulit din toată treaba asta…

Da, așa am zis și eu. Până azi, când mi-am „legat mâinile la spate” atunci când am observat două fetițe certându-se, destul de aprins. Prima reacție a fost să pășesc spre ele și să cercetez situația. Apoi, mi-am adus aminte de brâul cu 10 biluțe și m-am oprit. M-am uitat în continuare la ele și am așteptat să văd ce se întâmplă.

Rezultatul: au țipat 15 secunde una la alta (pe tema unor piese colorate pe care nu reușeau să le împartă între ele); apoi, una din fetițe s-a ridicat de la masă și a plecat din clasă. Am urmărit-o cum s-a dus la toaletă, s-a plimbat de la o chiuvetă la alta timp de 5 secunde, s-a spălat pe față și a revenit în clasă. S-a uitat în ochii colegei sale și i-a spus „împăcare, împăcare, fără nicio supărare”. Au râs amândouă și și-au împărțit din nou piesele.

Dacă interveneam oare se mai împăcau la fel de repede sau se făcea din țânțar armăsar?! Înclin spre armăsar…

În al doilea rând, am realizat de ce, de cele mai multe ori, când le arătăm copiilor cum trebuie făcut un anumit lucru, aceștia nu înțeleg. Deoarece nu alternăm mișcarea cu vorbitul. Avem tendința să bodogănim ca niște mori hodorogite și-n același timp să facem mișcările. Și ne așteptăm ca, la final, micuțul să treacă la acțiune și să-i iasă din prima.

Am testat astăzi și asta: prezentându-i unui piticot un material de la dulapul cu artă, am făcut tot posibilul ca atunci când vorbesc să nu mă mișc, iar atunci când îi arăt mișcările, să nu vorbesc.

Rezultatul: mai e nevoie să spun? Micuțul mă privea zâmbind atunci când îi explicam, apoi îmi urmărea mișcările mâinilor când mă opream din vorbit. Și când a fost vorba să treacă „la acțiune”, a urmat toți pașii prezentați de mine. 

De asemenea, mi s-a accentuat în minte ideea că „e ok să greșească”. Da, este ok să facă greșit, o acțiune pe care i-ai arătat-o anterior. Da, este ok să nu-i iasă din prima. Da, este ok să îl lași să termine cum a început, chiar dacă e greșit. Pentru că vei putea altădată să-i arăți din nou.

Țineți minte că spuneam la început „nu-i tulbura concentrarea!”? Ei bine, se aplică și aici. Dacă-l vezi că face greșit, lasă-l să facă până la capăt și cu altă ocazie îi vei arăta încă o dată metoda corectă!

IMG_20150525_185612-001

IMG_20150525_185803-001

Și nu în ultimul rând, am putut observa câteva prezentări de materiale Montessori, care ne-au deschis orizontul și ne-au făcut să regretăm că nu am fost educați și noi într-un astfel de stil, ci am învățat papagalicește prea multe lucruri ce puteau fi reținute logic.

Au fost mult mai multe informații și mult mai multe exemple care merită ascultate de toți adulții interesați de educația copiilor. Așa că dacă vă ciocniți de Caravana Montessori, nu ezitați să participați la un astfel de atelier!

P.S: m-a amuzat copios atunci când, la prezentarea celor 4 stadii de dezvoltare ale copilului (0-6 ani; 6-12 ani; 12-18 ani; 18-24 ani), am realizat că eu abia ce am ieșit din ultimul stadiu. 

sursa foto: arhiva personală

One response to this post.

  1. Posted by Flavia Susnoschi on June 4, 2015 at 09:49

    Foarte frumos articolul, Alexandra! Esti un pedagog innascut si fetita mea este norocoasa pentru ca esti profesoara ei🙂 Sper sa mai vina caravana Montessori in Galati si atunci sa fiu mai linistita, fara evenimente in familie, ca sa pot participa si absorbi toate informatiile…

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: