Onan și smaraldul

simpleFrameEngine

Ochii-mi sunt întredeschiși dar parcă încă mai aud ritmul pe care îl făceau, atât de natural, degetele sale, la oud. L-am privit toată noaptea, fără să clintesc un mușchi. L-am privit, deși dormeam. L-am privit în vis.

Dar alarma sună insistent și trebuie să arunc pătura călduroasă de pe mine și să mă pregătesc de plecare. Cobor, aiurită, din pat și mă întâlnesc brusc cu biroul.

„La naiba!” 

Mă uit cum ceașca de cafea se grăbește spre margine și cade pe parchet. Menționez câțiva sfinți din calendar, îmi iau cămașa, fusta neagră și dresurile și valsez spre baie. Apă rece, săpun în ochi, hârtie igienică absentă. E clar, nu e ziua mea norocoasă, deși noaptea a fost minunată.

„Ah, ce vis! Păcat că nu mi-l amintesc pe tot…”

Încălțată, pieptănată și îmbărbătată de o cană cu apă rece, pornesc spre autobuzul 102.

E frig deși nu-i destul de toamnă, iar ceafa-mi încă nu s-a obișnuit cu prezența eșarfei aurii. O ajustez, fără succes, la fiecare două secunde și îmi enumăr, în gând, ideile pe care aș vrea să le aștern în scris, când mă întorc acasă. Un autobuz ticsit de ochi lipiți și vise neterminate se oprește cam aproape de pantofii mei negri, trezindu-mă din reverie. Nu scrie 102, dar în lateral are lipită o reclamă care-mi atrage atenția: „Savurează cea mai bună cafea, în fiecare dimineață. Cumpără cafetiera Arzum profesionala și diminețile de luni nu vor mai fi atât de grele! Accesează magazinul MarketOnline.ro …”

„Of, cafea… n-am apucat să beau nicio gură…”

Fac un pas și încerc să mă agăț de o balustradă, pentru a-mi trage tot corpul înăuntru, înainte să-mi fie strivit de cele două uși. O liceană îmi aruncă o privire nemulțumită și mă calcă, intenționat, pe vârful piciorului. Da, același picior care întâlnise biroul cu jumătate de oră mai devreme. Mă uit în ochii ei și, dintr-odată, simt un fior pe șira spinării.

O recunosc. A fost și ea în visul meu, noaptea trecută. Numai că păru-i negru și lucios era prins în coadă, într-o parte, iar ochii verzi erau conturați de o linie subțire, aurie. Și-mi șoptea în ureche, cuvinte despre el; despre bărbatul ce cânta la oud.

–  Îți va cânta, te va ademeni cu vocea și ritmul, te va hipnotiza din colțul ochiului, fără ca măcar să se uite în direcția ta. Îți va deschide sufletul și-ți va planta speranța, pe care o va uda, apoi, cu fiecare acord atins.

Da, îi simt și acum glasul cum mi se lovește de timpan. Închid ochii și parcă o văd, din nou, dansând și râzând; dansând și avertizându-mă. Piciorul drept îi era urcat pe o pernă roșie, sprijinit doar în degetul mare și ușor îndoit din genunchi, punându-i în evidență rotunjimile. Dar nu asta-mi atrăgea atât de mult atenția, precum o făceau mișcările mâinilor sale. Între inelar și degetul mic, ținea grațios un văl verde crud, prezentându-l ochilor curioși din mulțime, unduindu-și încheieturile în același ritm cu trupul și hipnotizând orice fire mai slabă. Apoi îți dispărea, brusc, din față. Alerga în spatele unei perdele albe, lăsându-te vrăjit doar de dansul umbrei sale.

Era suficient să-i admiri forma, ca să încetezi a clipi. Iar spre finalul cântecului, se apropia ușor de tine, lăsându-te să-i simți parfumul imprimat în țesătură și piele. Când muzica se oprea, se așeza lângă tine, cu picioarele încrucișate, și-și lua în brațe una din pernele cu țesătură de aur, ce erau împrăștiate în toată încăperea.

Îi aud, în continuare, chicotitul școlăresc pe care l-a scos atunci când mi-a întâlnit roșeața obrajilor.

– Sunt convinsă că nu te-a fermecat atât de mult dansul meu, precum bărbatul care a cântat melodia. Dar îți spun de pe acum, nu te lăsa cucerită de el. Povestea lui nu e una pe care să vrei să o cunoști, mâna lui nu e una pe care vrei să o simți pe obraz, sărutul lui nu e unul la care să tânjești în fiecare seară.

-De ce crezi că m-aș lăsa cucerită? E doar un cântăreț… nu știu nimic despre el.

-Am văzut ce fel te înfruptai din cântecul său, de parcă ai fi avut nevoie de energie ca să mergi mai departe și el era singurul care ți-o putea oferi.

-Nu cred că…

-Nu e nevoie să te ascunzi! Nu îi voi spune nimic despre tine. Dar ție trebuie să-ți spun despre el. Dacă ești pregătită să asculți o poveste…

-Bineînțeles!

Am sorbit o gură de cafea și m-am întins pe canapeaua roșie, cu capul în brațele ei.

-Nimeni nu știe cine este cu adevărat, dar toată lumea îi spune Onan. Dacă așa-i este numele, doar el știe și poate că și el a uitat. Nu-mi amintesc clipa exactă când a sosit printre noi, la palat, dar nimeni nu i-a interzis prezența. Și-a luat instrumentul, s-a rezemat de un stâlp și ne-a uimit pe toți. Oricât de obosiți am fi, oricâte supărări am avea, atunci când Onan ne cântă, muzica lui ni se infiltrează în trup și suflet. Și dansăm. Mult. Fără oprire. Zile și nopți întregi.

-Cântă minunat…

-Și nu iubește. Imaginează-ți cum ar cânta dacă ar iubi.

-Nu cred că n-a iubit vreodată.

-Umblă un zvon despre el, ce curând va deveni legendă.

-Care?

-Orice femeie care a fost văzută în compania sa, și au fost destule, a dispărut fără urmă, a doua zi. Nu a iubit-o pe niciuna într-atât, încât să nu o vrea dispărută de pe fața pământului.

-Nu cred așa ceva.

-Poți să încerci…

Mi-a strâns antebrațul, râzând, s-a ridicat și a ieșit pe una dintre porțile mari și albe, târâind după ea vălul verde crud. Muzica se oprise iar tot ce mai rămăsese din reprezentația lui Onan era oud-ul, sprijinit de perete. Rămăsesem singură în măreața încăpere, tremurând la gândul că povestea pe care tocmai o auzisem ar putea fi adevărată. Părea un om bun,calm, visător.

Deodată, am simțit o mână pe umăr. Am tresărit și am închis ochii, lăsându-mă acaparată de parfumul amețitor ce învăluise întreaga cameră. Îi simțeam răsuflarea grea în ceafă și făceam eforturi mari să nu-mi las emoțiile la vedere. Era Onan…

-Vino!

Am deschis ochii și m-am izbit de un sacou vechi, îmbibat în naftalină.

-Somnul e pentru pat, nu autobuze, dragă domnișoară! se răsti la mine un moșuleț uscat și supărat pe viață.

-Îmi cer scuze!

„Ah, visul! Ăsta a fost… dar și-acum mi-a părut atât de real...”

Îmi fac loc printre oameni și mă apropii de ușă, căutând din privire liceana care m-a călcat pe picior. Dar nici urmă de ea și ochii săi verzi.

Cobor la următoarea stație și mă uit la autobuzul prăfuit cum pleacă din loc. ”Accesează site-ul nostru și bucură-te de reducerile la cafetiera personala!”

„Ce-ar merge o cafea acum…” mă gândesc, cu jind, când, de nicăieri, în dreptul ultimei uși ale autobuzului apar cele două smaralde atât de cunoscute. Îmi face, ștrengărește, din ochi și în timpane aud:

– Poți să-ncerci…

Text scris pentru proba 1, Superblog 2015. 

logo_marketonline_mic1

sursa foto 1: imagekind.com

2 responses to this post.

  1. […] meu: muzică de zâne și plecam departe, în căutarea poveștilor. Astfel, l-am descoperit pe Onan, am cunoscut latura sălbatică a Elsei, m-am aventurat într-o călătorie cu SuperPiticoții, am […]

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: