Fotografia – dovada amintirilor

Cum ar fi să-ți poți păstra toate amintirile preferate vii, sub formă de fotografii sau filmări? Cum ar fi să ai imagini cu primii pași, cu prima zi de grădiniță, cu prima plimbare pe malul mării, primul sărut, prima declarație de dragoste? O să-mi spuneți: „ești nebună? Nu se pune problema de „cum ar fi?”, căci chiar este posibil!”. Da, știu. Părinții te pot filma acum când faci primii pași, când îți pui pentru prima oară ghiozdanul în spate, când pleci la prima întâlnire etc. Tot ce trebuie să facă e să deblocheze telefonul și să acceseze aplicația pentru fotografiere.

Dar, de fapt, eu voiam să pun accentul pe clipele acelea care te iau prin surprindere, care-ți încrețesc pielea, care se întâmplă atât de repede încât te lasă năucit, fără cuvinte și cu gura căscată. Voiam să vorbesc despre momentele care te fac să rămâi prost și să uiți de telefonul deștept din buzunar.

Cum ar fi să poți înregistra cumva ceva ce nu anticipezi că va urma ?

Să existe o cameră video undeva, care să pornească automat atunci când el își face curaj și te sărută pentru prima oară sau atunci când îți iese rețeta aia la care te-ai chinuit săptămâni întregi sau când primești o veste importantă prin telefon, care îți umple sufletul de bucurie. Să te poți privi, peste ani, cum roșeai la primul „te iubesc!” și cum țopăiai prin cameră, la primul premiu câștigat.

Slider-RYM-NEW

Eu am fost atât de norocoasă încât să filmez, din greșeală, primul „Te iubesc!”. Dar, din motive lesne de înțeles (sper eu), aleg să păstrez filmarea doar pentru suflețelul meu. În schimb, vă pot povesti cum a decurs evenimentul:

Era o seară de iarnă din aia grea; cu zăpadă pân’ la genunchi, fulgi aruncați cu sacul din cer, munte dincolo de fereastră și vin fiert pornit spre creieraș. Eram doi în cameră, deși gălăgie făceam cât un batalion. Mai o chicoteală, mai un dans pe Yellow Submarine, mai o îmbrățișare, mai o gură de vin fiert și un râs isteric, de ne tremurau amândurora papilele, omulețul și buricul la un loc. La un moment dat, prin toată hăhăiala aia, am auzit sunetul telefonului meu. Nu era vreo melodie mp3, cum se poartă acum, ci un țiuit isteric, ce putea să te scoată afară din cavou, la nevoie. Apăs steluță și butonul din mijloc și deschid SMS-ul: „ Întrucât este ora 1.00 noaptea, vă rog insistent să dați muzica mai încet. Am primit reclamații de la vecinii mei. Vă mulțumesc! Felix”. Îl citim amândoi și pentru două secunde rămânem blocați, cu niște mutre de intelectuali loviți de eul liric direct în plex. Bufnim într-un râs și mai isteric, apoi, și scoatem casetofonul din priză.

Știți batalionul de care vă ziceam mai devreme? Ei bine, s-a teleportat în versuri de cântec. După nici un minut de liniște deplină, al meu iubit a început să cânte țipe din toți rărunchii „Treceți bataliooooane romââââne Carpaaaații/ La aaaarme cu frunze și floooori”, apoi, dintr-un exces de vin fiert în instalații, a uitat versurile și a dat-o cu „la la la” până la finalul strofei; moment în care eu am luat telefonul și am început să filmez.

Scenariul s-a repetat. Probabil s-a gândit că dacă mai încearcă o dată, își va aduce aminte și de restul versurilor. Însă, tot așa a ieșit. Numai că, de data asta, la sfârșitul momentului artistic se aude vocea mea pe fundal:

– Hihihi. Gata? Hai, mai spune ceva frumos, că filmez!

– Mmmm… 10 secunde de liniște deplină, apoi un chicotit alcoolizat și:  Te iubesc!

Și atunci m-am blocat eu, mai rapid decât Internet Explorer-ul, în zilele lui proaste.

Mulți ani am privit nostalgică filmarea respectivă, amuzându-mă pe de o parte și suspinând pe partea cealaltă. Dar asta e cu totul altă poveste!

O altă întâmplare importantă pentru mine, pe care am reușit să o capturez, în fotografii de data aceasta (și pot să vi le și arăt), a fost „Prima doză de adrenalină la înălțime”. Plecată în tabără, cu copiii de la grădinița unde muncesc, i-am însoțit într-o multitudine de mini-aventuri, special concepute pentru a le păstra lor zâmbetele până după urechi.

Una dintre ele a fost „Pendulul” din Râșnov.

Vă zic din start că eu am teamă de înălțime și, deși pendulul respectiv era montat special pentru grupul nostru de copii (adică nu era chiar în vârful copacului), când am urcat treptele și m-am uitat, apoi, în jos, mi s-au înmuiat un pic genunchii.

10568969_10152578576863988_6391570007149670679_n10562984_10152578576893988_2670737812024285726_nEram gata, gata să renunț dar în mintea mea se ducea un război între cele două personalități ale mele: cea lașă și cea ambițioasă, care mi-a distras atenția de la posibilitatea de a mă îneca precum țiganul la mal.

– Haide, Alexandro, ce puii noștri blonzi de la mama natură? Au sărit copilașii ăștia de 6 ani și tu nu ești în stare? Rușiniiiiică! mă îndemna ambițioasa.

– O să mori! mă trăgea de mânecă lașa.

– Hai, pisi, fă pasul și aruncă-te în gol! Nu se întâmplă nimic grav, te asigur!

– O să mori! Dacă-ți zic…

– Hai! Calcă! Pune pasul! HAI!

– Eu ți-am zis…

Până să iau eu o hotărâre, însă, am simțit o mână puternică de femeie cum mă împinge în gol și ochii cum îmi ies din orbite. Nu cred că am mai clipit câteva secunde bune, căci vedeam copacii cum mi se apropie de nas și mă rugam să nu atenteze niciunul la bunăstarea sa. Nu e un nas de revistă dar sunt mândră de cum îmi șade pe față.

Așa că am țipat. Mult. Intens. De parcă sărisem din avion, fără parașută.

Apoi, am început să mă relaxez și țipătul mi s-a transformat în chiuit. Mă simțeam ca-n filmele cu Tarzan și deja așteptam să apară de pe vreo creangă și să mă „salveze”. Dar până să mai apuc eu să-mi imaginez un scenariu cu haine din piele de leopard, am simțit cum funia se lasă mai jos și picioarele-mi ating din nou pământul.

10505542_10152578576938988_8638888729976972244_n

10470778_10152578577018988_797217689310885362_n

A fost o altă experiență frumoasă din viața mea și mă bucur că a avut cine să o imortalizeze. (Mulțumesc, Gianina! :D)

Eu, una, chiar sunt extrem de fericită că m-am născut în vremurile astea, când tehnologia e la putere și ai posibilitatea să-ți păstrezi amintirile vii, pentru totdeauna (sau până pierde cineva stickul cu pozele).

Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.

 

sursa foto: pinterest.com; arhivă personală

2 responses to this post.

  1. Posted by andreea on December 22, 2015 at 12:27

    super (y)

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: