Cenușăreasa și pantofii Carmine

***

– Blânde porumbițe, gingașe turturele și voi minunate păsări ale cerului, veniți cu toate de-mi ajutați să alegem lintea asta din cenușă! ”Bobu bun, ici, în ulcică, iar cel rău în gușulică…!” Haideți, dragile mele! Unde sunteți? M-ați abandonat?

Cenușăreasa se plimba în fața casei, strigându-și prietenele înaripate să o ajute cu nesfârșitele roboteli la care o supuneau surorile ei vitrege. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar degeaba! Nu se zărea nici urmă de zburătoare a cerului.

– Of, parcă așa era poezia. Oi fi uitat-o eu; la câte treburi fac prin casă zilnic, cred că încep să mă ramolesc.

– Ce tot mormăi acolo, fată frumoasă? se auzi o voce subțire din tufișuri. Nu știi că nu-i frumos să te plângi? Ai uitat vorbele mamei tale: „Orice ți s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună și cu sufletul neîntinat!”?

– Cine ești și de unde știi tu ce mi-a spus mama pe patul de moarte? se sperie Cenușăreasa și începu să facă pași înapoi, spre casă.

– Stai făr’ de teamă! Vin cu gânduri bune. Vreau să te ajut!

Printre crenguțele firave și proaspăt înmugurite, Cenușăreasa zări un chip rotund și bucălat, cu bujori veseli în obrăjori și un zâmbet larg, de ai fi zis că-i înconjoară întreaga căpățână.

– Cine ești?

– Eu sunt Carmine – prietena ta cea mai bună, îngerul tău păzitor, zâna ta protectoare, cum vrei tu să-mi spui! zise făptura din tufiș și-o prinse pe Cenușăreasa într-o îmbrățișare trainică. Lasă vorbitul cu păsările, că o să spună lumea că ai probleme la mansardă! Mai bine vorbești cu mine. Zi-mi cu ce pot să te ajut! De ce le chemai pe înaripate?

– Le căutam pentru că nu mai răzbesc cu atâtea câte am de făcut. De dimineață am cărat apă, am aprins focul, am făcut de mâncare și am spălat și rufele. Și când credeam și eu că am terminat cu treaba și am timp să mă întind puțin lângă vatră, m-a găsit mama vitregă bând un strop de apă și m-a acuzat că sunt leneșă; mi-a zvârlit lintea în cenușă și mi-a spus să o aleg bob cu bob, altfel nu primesc nicio porție de mâncare toată săptămâna.

– Of, sărmana Cenușăreasă! Te ajut eu. Uite, îți spun un secret: eu am o baghetă magică, rămasă moștenire de la bunica mea, care era o Zână adevărată. Se spune că nu îndeplinește dorințele oricui; doar persoanelor cu adevărat bune la suflet. Și eu sunt convinsă că tu ai un suflet mare!

„Cu o răsucire-n sus,

Și o răsucire-n jos,

Adu-i zâmbetu-napoi

Acestui chip frumos!”

Fără să apuce să se dezmeticească bine, Cenușăreasa privi strachina umplută vârf cu boabe de linte și exclamă: Carmine, m-ai salvat! 

Fata îi duse apoi mamei vitrege străchinile cu linte, bucuroasă nevoie mare, că și-a îndeplinit sarcina mai repede decât de obicei și că poate mama vitregă o va recompensa cumva. Intrând în salonul unde stăpâna casei și fiicele sale își petreceau marea majoritate a zilei, Cenușăreasa le găsi râzând și dansând în fața oglinzii.

– Cenușăreaso, ce bine că ai venit! Treci de ne piaptănă și ne lustruiește condurii! În seara asta plecăm la bal, la curtea împăratului să îl cucerim pe feciorul său și trebuie să arătăm minunat! strigă una din fete și bătu din picior.

– Nu că n-am arăta deja, spre deosebire de tine, urâto! adăugă cealaltă și începură amândouă să râdă, batjocoritor.

Fata făcu precum i se poruncise și la final, se rugă de maică-sa vitregă să o ia și pe ea la marea petrecere, întrucât îi plăcea tare mult să dănțuiască.

– Ce-mi aud urechile, Cenușăreaso? Ai îndrăzneala să năzuiești a te duce la o asemenea petrecere, în halul în care ești? O rochie mai ca lumea nu ai pe tine și ce să mai spunem de încălțări, dar tu vrei să dănțuiești! Ei, aș!

– Te rog, mămico! Numai puțin aș vrea, să-mi dezmorțesc picioarele și sufletul cu câțiva pași de dans!

– Să te dezmorțești, zici? Iaca, poftim o strachină de linte.Hiii, cum a căzut ea în cenușă… Adun-o în două ceasuri și dacă izbândești, te-om lua și pe tine!

Cenușăreasa ieși în grădină pe ușa din spate și începu a striga:

– Blânde porumbițe, gingașe turturele și voi minunate păsări ale cerului, veniți cu toate de-mi ajutați să alegem lintea asta din cenușă! ”Bobu bun, ici, în ulcică, iar cel rău în gușulică…!”

– Fată frumoasă și cu suflet curat, nu ți-am spus să nu mai strigi după zburătoare? O să zică lumea că ești nebună de-a binelea! Cu ce te pot ajuta?

– Iar trebuie să adun lintea din cenușă, bob cu bob. Dar, de data asta, dacă reușesc mai repede, am voie să merg la palat, la balul împăratului.

– Nu-mi spune că ai crezut-o pe afurisita de maică-ta vitregă! Nu te lasă aia să faci nici doi pași în afara curții, ce să mai zicem de un bal așa de important. Eu zic să lași totul în seama mea și să te faci că plouă!

– Dar e senin, dragă Carmine. Nu e niciun nor pe cer!

– Of, Cenușăreaso, e doar o expresie! Intră în casă și fă-te că aduni lintea aia, cât mă duc eu să rezolv problema cu rochia și pantofii. Nu poți merge la bal fără straie frumoase!

– Carmine, dar bagheta magică? N-ar putea să mă ajute ca înainte?

– Eih. M-am așezat pe ea din greșeală și s-a frânt. Până o repar mai durează. Am încercat să o lipesc la loc, numai că la prima vrajă:

„Cu o răsucire-n sus

Și o răsucire-n jos,

Bagă-mi ața-n ac,

Te rog foarte frumos!”

bagheta a înțeles „rață” în loc de „ață” și nu vreau să-ți mai povestesc mai departe. Măcel, sora mea…

– Nu mai funcționează bagheta? Of…

– Nu-i nimic, rezolvăm imediat!

Carmine fugi acasă la ea și scotoci prin dulap după o rochie de-a bunicii ei, Zâna cea bună. Găsi una rozalie, cu dantelă albă, delicată și-și spuse că ar fi perfectă pentru Cenușăreasa. Apoi deschise una dintre cutiile etichetate cu „pantofi stiletto” și scoase o pereche argintie. Alergă într-un suflet, înapoi la casa Cenușăresei și-i arătă straiele.

– Sunt minunate!

– Există o singură problemă, însă. Trebuie să te întorci până la miezul nopții, când vine mama mea acasă. De când a murit bunica mea, s-a cam afurisit și m-ar pedepsi dacă ar vedea că i-a dispărut rochia bunicii.

– Stai fără grijă. Voi veni înapoi mai devreme!

– Pantofii poți să-i păstrezi, i-am făcut special pentru tine zilele trecute! Dar rochia să mi-o aduci musai!

– Cum adică ? Tu faci pantofi? Ah, da, uite… scrie „Carmine” pe ei.

– Da, e o pasiune de-a mea. Ce vrei, eu n-am o mamă vitregă care să mă pună la treabă toată ziulica. Așa că fac pantofi dama cu ajutorul baghetei! Eih, făceam, de fapt, până să se strice… În fine, știi cum se zice: „It’s a jungle out there! Wear the right shoes!”

Când ajunse la petrecere, îmbrăcată în mândrețea aceea de rochie și încălțată cu pantofii personalizați de Carmine, se minunară toți de frumusețea ei nepământeană. Feciorul de împărat o admiră și el și o pofti de îndată la joc, ținând-o de mână întreaga noapte, parcă temându-se să n-o piardă. Iar de venea s-o poftească altcineva la joc, el îi zicea:

– Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!

Cu câteva clipe înainte de miezul nopții, fata se strecură afară din palat și porni repede spre casă. Pe scări, însă, îi scăpă un pantof stiletto din picior, dar nu se mai întoarse după dânsul, întrucât îl văzu pe prinț cum alerga în urma ei. Prințul găsi condurul și dădu sfară-n țară că o va lua de nevastă, fără doar și poate, pe cea căreia i se va potrivi pantoful „Carmine”.

Când auziră spusele tânărului crai, toate fetele se bucurară grozav și făcură coadă la curtea împăratului. Însă, oricâte degete și-au tăiat și oricâte călcâie și-au ciuntit, niciuna din distinsele domnișoare nu a reușit să convingă prințul că este aparținătoarea de drept a pantofului.

Carmine, însă, văzând disperarea prințului și aflând toată povestea (de la bârfitoarele satului), se duse-ntr-un suflet la el și îi spuse:

– Măria Ta, dacă pe pantof scrie Carmine și văz c-așai, să știi că eu port numele acesta și-ți pot arăta viitoarea nevastă!

– Tu ești prințesa mea?

– Nu! Mi-aș dori eu, dar nu ți-s potrivită, maiestate! Cenușăreasa e cea pe care o cauți.

Carmine îl duse pe prinț în bucătăria unde Cenușăreasa trudea de zor și îi întinse pantoful, să-l probeze. Fata se așeză pe un scăunel, scoase din picior papucul uzat din lemn și încălță pantoful Carmine, ce-i veni ca turnat. Și când se ridică fata, tânărul crai îi văzu chipul și o recunoscu drept ființa care i-a fermecat sufletul, la bal.

Marea nuntă împărătească dură trei zile și trei nopți, întreaga împărăție fiind încântată de alegerea feciorului (mai puțin mama vitregă a Cenușăresei și cele două surori, dar cine le mai pune la socoteală?).

Legenda spune că prințul și Cenușăreasa au răsplătit-o pe Carmine, oferindu-i un spațiu unde să-și desfășoare activitatea: Magazin Pantofi Carmine Shoes. Și de atunci, întreaga lume se bucură de magia pantofilor Carmine.

***

Priveam pe fereastră, gândindu-mă la varianta asta a poveștii cu Cenușăreasa, în timp ce micuții piticoți mișunau pe lângă mine. Unii decupau, alții colorau; unii curățau castraveți și spărgeau nuci, alții își lustruiau pantofii și spălau vase; unii citeau cuvinte de pe carduri, alții adunau și împărțeau numere. Dintrodată, o piticoată se apropie de mine și spune:

– Doamna, la sală o să mă joc de-a Cenușăreasa.

Eu, uimită de coincidență, o întreb:

– Dar de ce tocmai Cenușăreasa?

– Îmi place mult de ea. Și-a pierdut pantoful dar nu s-a lăsat și tot a mers până acasă!

Această poveste a fost creată special pentru proba 5, Spring Superblog 2016.

sursa foto: arhivă personală; super-blog.eu