Dac-ai bani de alocare, investește-i în stocare: SSD Hyper X !

Anul 2000. Am dobândit primul prefix la ani și primul calculator pe birou. Pentium 2, unitate orizontală, cu floppy disk și CD-ROM, care scârțâia finuț când îl deschideam. Noroc că, pe vremea aia, aveam doar două, trei CD-uri; în rest, dischetele erau la putere! Prin 2004, am trecut la Pentium 3, unitate verticală, băgată sub birou, la câțiva centrimetri de piciorul meu drept, distanță numai bună pentru a-i aplica un șut, la nevoie, când se bloca imaginea pe monitor. 

Căci, toți cred că am avut parte, la un moment dat, când ne era lumea mai dragă, de apariția prețiosului ecran albastru, cu tot soiul de litere și cifre pe el, de ziceai că le-a aruncat cineva cu praștia. Și când vedeai asta, menționai vreo doi sfinți din calendar și apelai la butonul de restart. De parcă apăsarea unui simplu buton ar fi putut trimite albăstreala aia în străfundul iadului, pe veci.

Și, ca să ajungem mai aproape de era noastră, să vă povestesc despre momentul crucial când am cedat nervos și am zis că e musai să îl pensionez pe moș Pentium și să-mi achiziționez ceva mai performant.

Era o noapte răcoroasă dar unitatea mea PC frigea. Frigea de la cât o folosisem în ultimii ani și de la câte palme peste carcasă îi fripsesem în seara respectivă. Lucram la un proiect, pentru facultate. Sony Vegas, tăiat clipuri, montat cadre și sincronizat părți din melodii pe imagini și efecte. O nebunie! Numai că râșnița mea se îndrepta spre ultima suflare în timp ce eu mă chinuiam să o mai țin în viață, măcar cât să îmi pot termina proiectul.

Mai un click, mai un freeze, mai un „hai, te rog, frumos!”, mai un „’tu-ți carcasa și piulițele mă-tii!”; până când bătrâna unitate a scos un ultim sunet și s-a stins, odată cu sclipirea din ochii mei.

Ce-i drept, apucasem să salvez ce lucrasem până atunci, căci în minte îmi rulau numai vorbele tatei: „Dă save la fiecare pas, că nu se știe niciodată când rămâi cu buza umflată!”. 

Dar ce a urmat, apoi? Tragedie: lacrimi, muci și o senzație mai jos de curea, ce numai laxativele ți-o mai pot oferi. Butonul de „power” nu mai avea niciun efect, oricât l-aș fi gâdilat. Am scos din priză, am făcut trei ture de cameră, m-am rugat la Allah, Buddha și toți Dumnezeii și-am băgat înapoi în ștecher. Nimic! Puteam, oficial, să-i cânt de „loc luminat, loc cu verdeață…”.

Așa că am făcut ce face orice om normal, la ora 12 noaptea, când nu mai are ce butona: m-am culcat și am sperat la o înviere, la a treia zi „după Scripturi”.

Numai că povestea lui moș Pentium avea deja scrisă ultima frază și nu s-a mai putut adăuga nicio erată.

Drept urmare, am început să mă interesez în stânga și-n dreapta, referitor la ce aș putea să-mi cumpăr, pentru a nu mai avea probleme de acest gen, pe viitor. Și am descoperit o broșură a unui magazin online, cu tot soiul de oferte, care mai de care mai tentante. După ce le-am citit și răscitit, am studiat un pic buzunarele portofelului și am ajuns la concluzia că un laptop ar fi ideal pentru mine.

Mi-am pus hainele de stradă, mi-am luat agenda cu mine și am băgat a treia spre blocul turn, unde stătea amicul meu, specialist IT. Îl știți! Cu toții avem un prieten care mănâncă software la micul dejun și hardware la cină.

După o discuție amețitoare despre procesoare, memorie RAM, oferte SSD și fiabilitatea lor față de HDD-uri, mi-am făcut o idee despre ce aș avea nevoie și am plecat înapoi acasă. Nu vă imaginați că am înțeles chiar tot ce mi-a explicat el acolo, deși a încercat omul să-mi traducă pe limba mea. Tocmai de aceea, ajunsă la domiciliu, m-am așezat în pat și mi-am lăsat mintea să proceseze informațiile și să se apuce de adunat argumente.

***

Lumină difuză. Alexandra stă într-un jilț, cu un pahar de vin în mână și un mare semn de întrebare pe figură. În fața ei două personaje: un bătrânel cu mustăcioară albă și bască neagră, numit HDD și un tânăr cu pantaloni largi și șapcă-ntoarsă, numit SSD HyperX.

HDD: Înaltpreablonzimea dumneavoastră, ne cunoaștem de atâta timp, am mers mână-n mână ani de zile și, deși au existat și clipe grele, întotdeauna v-am susținut. V-am salvat fotografiile modificate-n Photoshop și melodiile de la 3 Sud Est, v-am lăsat să mă supraîncărcați cu GTA Vice City și Tomb Raider, Quake II și Mortal Kombat; nu am zis nimic nici când am avut pe umeri toate sezoanele din Friends și Fetele Gilmore. Și, mai mult decât atât, am suportat, zic eu, cu stoicism, toate zgâlțâiturile provocate de micii dumneavoastră pumni, aplicați repetat în carcasa unității.

SSD HyperX: Moșule, ești expirat! Lasă generația nouă să ia frâiele. Asta e! S-a dus vremea matale. Acceptă și bucură-te de pensie!

HDD: Argumente, tinere! Ar-gu-men-te!

SSD HyperX: Tataie, dacă vrei să ne întrecem, nici n-apuci să pleci de la start, că eu deja îți fac cu mâna de la linia de sosire. Aplicațiile și fișierele se deschid aproape instantaneu la mine. La tine, dai click și pân’ se gândește programul să se deschidă, îmi crește și mie barba.

HDD: Viteza nu e totul! Altceva?

SSD HyperX: Eu am și rezistență la șocuri. Pe matale dacă te zdruncină puțin, îți sar platanele!

HDD: Eih, așa sunteți voi, tinerii, vă place să fiți scuturați…

SSD HyperX: Mai vrei ar-gu-men-te, moșule? Sau te-am convins?

HDD: Nu pe mine trebuie să mă convingi! Ci pe ea…

Amândoi își întorc privirea spre Alexandra, care a terminat paharul de vin și doarme, pe jilț, cu bărbia sprijinită în palma stângă.

HDD și SSD HyperX: Eih, femeile și tehnologia…

***

Am deschis ochii și, râzând, am luat din nou broșura cu promotii SSD Kingston la răsfoit. Într-adevăr, tehnologia evoluează la secundă și nu trebuie să o ignorăm; ci să îi facem loc să intre în casele noastre și să ne ajute să ne desfășurăm activitățile mai rapid, mai eficient, mai inteligent. 

P.S: Laptopul pe care mi l-am achiziționat ulterior, nu mi-a cauzat niciun fel de problemă și împlinește iarna asta 3 anișori, fără urmă de pumn aplicat pe la extremități. Și da, în manualul de utilizare, apare SSD în loc de HDD.

Acest text a fost scris pentru proba 12, Spring Superblog 2016.

sursa foto: pinterest.com; super-blog.eu