Archive for the ‘În grădina mea se cârcoteşte’ Category

Universule, nu-mi răspunzi la SMS!

enhanced-buzz-1236-1352990801-0

Nu v-am zis dar mă gândesc serios să mă apuc de plantat copaci. Măcar unul pe săptămână, să îmi consolidez relația cu Universul, că nu vreau să mor,  să nu mă mai primească ăsta (Universule Ferește!) și să ajung într-unul paralel. Păi ce să fac eu acolo? Ar fi un win-lose teribil. 

Da, m-am hotărât să plantez copaci. Și primul pas e realizat. Mi-am instalat Sims 4 și mi-am construit o casă cu o curte imensă. În fiecare zi bag câte un copac. Mai o zambilă, mai o lalea, mai un lan de floarea-soarelui; iar un copac. Încet, încet o să pot să-i trimit și eu Universului bilețele de dragoste și el chiar să mă bage în seamă. Am înțeles că de la 168.000 de bucăți începe să-și facă treaba. Până atunci nici nu îi apari pe hartă.

M-am gândit și la scurte SMS-uri dar încă nu suntem în punctul acela al relației în care să-mi dezvăluie numărul lui de telefon. Abia îmi mai face cu ochiul din când în când și mă ciupește de fund când nu mă aștept.

Dar mă gândeam, nu o fi derutant pentru sărmanul Univers atunci când aberăm numai de noi știute pe câte un post-it? Adică el, sărmanul, se trezește dimineața, se întinde, își mestecă bobul de cafea și zice „Gataaaaa, să ne apucăm de treabă! Uite câte bilețele am de rezolvat astăzi! Hmmm, pe ăsta roz scrie pâine absorbante apa minerala gunoi. Ce căcat vrea asta de la mine? Hmmmm… hai să-i dăm evenimentul 25 când se duce la magazin să cumpere pâine și apă minerală, alunecă pe un absorbant și cade cu nasul în gunoi.” Ia bagheta magică, o scutură de două ori, că de la trei în sus știți cum se numește, și gata-i treaba. A rezolvat-o pe Gherghina, că-i fată bună și dă cu mătura în pădure, printre copacii plantați tot de ea, când era mică.

Și, altă chestie: dacă reușesc să-l cuceresc în așa hal încât să-mi bifeze toate bilețelele? Cum ar fi să-i scriu pe un bilețel „să plouă cu țevi de eșapament” și el să zică „Hmmm, nu aș face asta normal, dar pentru că atracția e atât de puternică între noi, baby, o să-ți fac și pofta asta!”?

Gata, m-am hotărât, ce Prince Charming, ce Jon Snow, ce Antonio Banderas?! Pe Univers îl vreau! Nervos!

enhanced-buzz-7543-1352927195-3

Să fie win-win, că dacă-i win-lose amețesc, mă ia cu spasme, intru în fibrilații și dau cu capul de oglinda retrovizoare. Că dacă-i win-win și win-lose, iar win-lose-ul se transformă în lose-win și lose-win-ul crește într-un lose-lose prezentabil, s-a dus cu win-mintea mea, în win-lose-ul mamii ei de treabă!

Halatu’, cât e halatu’?

Despre ce aberez vă întrebați? Despre această distinsă damă: Simona Crețu.

Sursa foto: buzzfeed.com

Anunț umanitar – Caut scut rezistent 2.1!

6077

Sunt zile în care ignor ceea ce-mi face rău. Am ajuns de-așa natură încât să-mi pot permite să trec indiferentă pe lângă o situație urâtă, gândindu-mă că, astfel, va lua sfârșit mai rapid și nu-mi voi toci nervii degeaba. Reușesc, de cele mai multe ori, să îmi pun scutul pe mine și să nu mă las afectată de negativismul din jurul meu. 

Dar astăzi nu a fost una din acele zile. Deși a fost sărbătoare și prilej de chefuit cu oricine îți apare în cale, pe mine spiritul șprițului de Sfânta Maria m-a ocolit din plin.

Pornisem dimineața cu gânduri pozitive, cu o rochiță mai elegantă și cu un zâmbet larg pe buze. Aveam planuri mărețe și voiam cu orice chip să le pun în aplicare. Dar fix ca-n desenele animate, un nor negru și plin de tunete mi-a apărut deasupra capului de cum am pus piciorul afară din bloc. 

Și jur că-s pacifistă. Cine mă cunoaște știe că n-aș omorî niciun țânțar, dacă n-ar fi necesar. Dar astăzi am simțit nevoia să-mi cumpăr un sac de box și să atașez câteva fotografii pe el. Ori mi s-a stricat vreo balama la scut, ori trebuie făcut update la el, nu știu. Cert este că astăzi nu a funcționat deloc și m-am lăsat copleșită de niște situații pe care, în alte dăți, le aveam total sub control.

Astăzi am vrut să fug. Să-mi pun frumos un băț pe umăr, cu o bluză și o pelerină de ploaie împăturite într-un batic și să plec unde văd cu ochii. Să nu mai zâmbesc forțat doar pentru că situația o cere și nu am cum să-i trag străinului una peste cutia de carton pe care o are pe post de cap. Să nu mai spun „da, ok” dacă tot ce-mi vine să zic este „mai taci dracului și vezi-ți de treaba ta!”.

Știți sentimentul acela când primești o serie de vești nu chiar bune și, la final, bomboana de pe colivă, o veste exagerat de proastă și abia aștepți să ajungi într-un loc sigur, să poți să izbucnești în plâns? Să poți să te descarci? Să poți să scoți toată starea aia de rahat din tine? Atunci știți și cât de (PENTRU CEI SENSIBILI LA CUVINTE URÂTE, VĂ ROG ÎNCHIDEȚI OCHII LA CONTINUAREA ACESTEI FRAZE!) căcat este când momentul acela se amână din ce în ce în ce mai mult și simți că dai pe afară, că explodezi.

Așa am fost eu azi. Iar locul meu sigur era aici, pe blog. Și abia așteptam să ajung să tastez, să mă descarc, să defulez…

Să vină zilele mai bune înapoi, zic!

Dacă Google ar fi fost om, și-ar fi dat demult demisia

Dacă s-ar închide Facebook-ul știu că ar fi o tragedie. Apocalipsa descrisă în cărțile SF e minciună față de ce s-ar întâmpla dacă, să zicem, Zuckerberg s-ar decide, într-o bună zi, că s-a plictisit să facă munți de bani. I-a ajuns. S-a săturat. Îi vine acru de la atâția verzișori.

Oamenii ar lua-o razna. Ar bate la vecini la ușă doar să le zică ce mâncare au gătit, de câte ori a tors pisica și cât de mișto e noua bucată a Loredanei. Ar alerga pe stradă și ar ciupi străinii în stația de autobuz; ar face febră musculară la degetul mare și ar da buzna în supermarketuri, aranjând toate sucurile câte trei în linie, pe raft, doar ca să facă punctaj maxim și să treacă la nivelul următor.

human_google_by_psyche_chan-d4k2l2g

Dar dacă sfântul Google s-ar îmbolnăvi într-o zi și și-ar lua concediu, ce s-ar întâmpla? Cui i-am mai adresa toate întrebările alea cretine pe care ne e rușine să le rostim cu voce tare, chiar și singuri în cameră? Pe cine am mai bate la cap cu dilemele noastre existențiale?

Dacă n-ar exista Google-ul, ar trebui să scoatem DEX-ul din bibliotecă, să-l ștergem de praf și să-l răsfoim la fiecare cuvânt folosit, de a cărui semnificație nu mai suntem siguri. Am cumpăra mai multe cărți cu rețete, căci n-am mai ști pe cine să întrebăm „cum se gătește Quinoa” și „câtă apă se pune la dulceața de nuci”.  Am apela mai des la specialiști, doctori, ingineri, meșteri și nu ne-am mai chinui să facem singuri anumite lucruri, doar pentru că am găsit câteva instrucțiuni pe net.

Am consulta un doctor atunci când apare o durere și nu ne-am mai îndopa cu pastilele sugerate de Săftica pe forumul „sfaturipentrulenesiicarenusemiscadinfatacalculatorului.ro”. Am chema un electrician și nu ne-am mai încreți părul, crezând că putem schimba priza din sufragerie, urmând sfaturile lui nea Ion, de pe http://www.cumsateelectrocutezisingur.ro .

Iar eu, ar trebui să-mi cumpăr din nou cărți cu bancuri, căci n-aș putea să mă mai amuz de căutările pe Google care-i îndrumă pe curioși aici, pe blogul meu.

Da, după cum ziceam la început, oamenii chiar pun întrebări cretine pe Google. Eu dacă aș fi Google le-aș da câte un capac (de canalizare) peste ceafă.

out-out-demons-of-stupidity

Topul căutărilor celor mai idioate, de pe blogul meu, din ultima jumătate de an, ar fi următorul:

1. „superstitii daca te mananca fundul”

Dacă te mănâncă fundul și nu te speli, vei avea 10 ani de ghinion. Ghinion așa mare că până și wc-ul va prinde viață și va fugi de tine.

2. „mai ioane vreau banane”

Probabil Ion, la rândul său, va scrie pe Google: „cat e chilu de banane?si raspunde repede, pana nu m-a ienervez!”

3. „program foto pentru modificare muschi”

Îți recomand mușchiul de vită. Nu e nevoie de modificări foto, întrucât vita te place și așa bou cum ești.

4. „gaura dintre buci”

Dacă abia acum ai descoperit că există așa ceva în zona aia a ta, pe care o folosești doar ca să stai pe canapea sau pe scaun, când mănânci semințe și te uiți la meci, te compătimesc. Probabil ești mereu surprins când îți trece durerea de burtă și te lovește un damf peste nări.

5. „vene taiat”

Pe lung sau pe lat?

6. „statusuri dramatice”

– Mi-aș smulge părul de pe cap de suferință, dar plecarea ta la coțohârla aia l-a făcut să cadă singur.

– De m-ar lovi un tir pe trecerea de pietoni și nu m-ar omorî din prima, l-aș trage cu puterea minții înapoi, să mă mai calce o dată. Așa de mult sufăr după tine.

– Nu există sare în saramură să-ți demonstreze cât de mult îmi lipsești.

– E ca și cum eu sunt Esc-ul de pe tastatură iar tu Ctrl. Deși lucrăm așa bine împreună, nu suntem niciodată unul lângă altul.

7. „cum sa imi treaca un cos pana maine”

De ce să te mint? Nu o să treacă! Nici mâine, nici poimâine și dacă e din ăla nasol, pe sub piele, nici în 4-5 zile. Iar dacă îl zgândări o dată la două secunde, îl storci, îl decupezi, îl arzi cu bricheta, pui usturoi pe el și faci vreo trei mătănii, în ploaie, bând sânge de evreu virgin, fii sigur(ă) că nu îți va folosi la ceva. Dimpotrivă, există varianta să se transforme într-un Hulk al coșurilor, să își cheme frații și suratele pe obrazul tău fin și să mai faci și cine știe ce alergie la toate substanțele pe care le-ai dat pe gât doar ca să nu te duci mâine la școală cu un coș în frunte.

8. „ce-mi doresc de mos craciun”

Câteva dorințe. Se pare că ai de toate, atâta timp cât îl întrebi pe Google ce ai putea să-ți mai dorești de la un bărbos gras, îmbrăcat în roșu. Bagă un „mulțumesc” și un pomelnic la biserică, pentru toate bunurile pe care le ai, preafericitule!

9. „esti un om rau?”

Google nu este un om. Este un motor de căutare. Dar dacă ar fi om, ți-ar articula una peste ochi la câte întrebări idioate i-ai pus până acum.

10. „leac pentru lene”

Pasul 1: Rostogolește-te din pat.

Pasul 2: Desprinde pijamalele alea de pe trupu-ți lenos și aruncă-te în duș. Fă triplu echer, șurub, piuliță și mai ce vrei tu, numai stai în cadă și dă jos jegu de pe tine.

Pasul 3: Ia-ți cele mai comode haine și încălțări și ieși din casă! Repet: IEȘI DIN CASĂ!

Pasul 4: Sună un prieten. Unul energic. Unul pe care nu-l prinzi cu fundul pe bancă mai mult de 2 minute, care face genuflexiuni și-n somn. Cheamă-l la o plimbare. Nu la un suc, să-ți proptești din nou posteriorul pe o scândură. PLIMBARE.

Pasul 5: Întreabă-l cum te poți vindeca de lene cronică.

Lasă-l pe Google. Sună un prieten și ieși din pijamale!

sursa foto: pinterest.com

Peripeții de vară

Despre tabără încă nu am scris. Materialul e încă în pregătiri. Dar astăzi, pentru că sunt în tura de după-amiază la muncă și îngerașii au adormit, m-am gândit că am timp să vă povestesc niște peripeții de după tabără; asta fiind o lectură pentru zilele când simțiți că totul merge prost.

6de34f2ac52dd4cb562c75beeba14be9

Din secunda în care am ajuns în Autogara 2 din Brașov am avut o presimțire urâtă. M-am uitat în jur și am înghițit în sec. Peisajul părea desprins dintr-un platou de filmare al unui film western eșuat. Un bătrân în haine cârpite mătura o bucată de trotuar, un autocar antic era parcat pe diagonală iar o blondă își căuta microbuzul spre Galați, cu o privire disperată întipărită pe figură. În rest, rotocoale de praf…

Mi-am găsit o bancă la soare, căci la 8 dimineață era cam friguț, și am dat cu praf de așteptat. La 9 și 10 era anunțată plecarea, de la peronul 7. Drept urmare, aveam de stat mult și bine.

Un pic de muzică, un like pe facebook, un chat aleatoriu și s-a făcut 8.30.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta… nimic. Nu apărea niciun microbuz pe peron. Îmi amintesc conversația cu dispeceratul de 2 zile în urmă:

– Bună ziua!
– Ah, incredibil așa ceva… Da, da, bună ziua…
– Aș dori și eu o rezervare pentru sâmbătă, ruta Brașov-Galați.
– La 9 și 10 doar.
– Da, e ok.
– Pe ce nume?
-Alexandra Cristea.
– Da, da, bine. Să fiți acolo mai devreme cu jumătate de oră.
– Ok. Mulțumesc! O seară bună!
– Da, da, bine. La revedere!

Paranteză.

Țin să menționez că m-am uitat în seara aia încă o dată pe internet (autogari.ro), să notez adresa autogării, pentru a o introduce în dimineața respectivă în GPS.

Închid paranteza.

Și se face 8.45. La orizont nimic.
Apare la un moment dat un nene, fluturând armonios niște chei în mână. Îl întreb:

– Nu vă supărați, microbuzul spre Galați când vine?
– Aici trebuie să vină. Dar nu știu când, fetiță!
– Mulțumesc!

Mai aștept 5 minute și mai văd un individ cum se duce la chioșc să-și ia o cafea. Nu pare el a fi șofer de microbuz dar încercarea moarte n-are.

– Nu știu, fată! Întreabă la magazin. Poate știe duduia.

Mă duc și acolo. Cucoana ridică din umeri și-mi propune sa iau o cafea cât aștept. Refuz politicos și plec înapoi spre bancă.

9 fix. 9 și 5. 9 și 10. Dă-o în colo de treabă…

Apare un autocar dar nu oprește la peronul 7, ci la 10.

Mă ridic și alerg spre el.
– Nu vă supărați, spre Galați?
– Nu, domnișoarà! Ăla nu mai pleacă de la 1 iulie de aici. Din autogara 1. Dar a plecat deja.

Mă blochez.

– Nu v-a spus când ați făcut rezervarea?
– Nu.
– Trebuia să vă spună!

*no shit, Sherlock!*

Mă uit disperată în jur, după un taxi. Da de unde?!…
Fac doi pași înspre mijlocul străzii și aud din spate:

– Pe mine mă căutai?

Mă întorc și văd un tip zâmbind ironic. La ce nervi am, cred că îi frig o căutare fix între ochi. Pășesc mai departe spre ieșirea din autogară.

– Stai, stai…ai nevoie de taxi?

Mă luminez la față și îmi reconfigurez intențiile și traseul. Îmi vine să-l iau în brațe!

– Da, chiar da. Mulțumesc!
– Hai, e după colț!

Îmi amintesc de toate cazurile de răpire și viol prezentate la știrile de la ora 5 și mă rog să nu fie și acesta unul dintre ele. Apoi, realizez că sunt îmbrăcată ca un băiețel de 12 ani și am părul prins într-o coadă extra-ciufulită și îmi dau seama că nu prezint interes. Răsuflu ușurată.

*și dacă e pedofil?*

Până să îmi zburde imaginația în direcția paranoia, definitiv și irevocabil, ajungem în dreptul taxiului. Urc și zic:

– La cealaltă autogară, te rog!
– Care? Că mai sunt vreo 4…

*pisici flambați! de unde dracu să știu?*

– Cea de lângă gară cred.
– Unde trebuie să ajungi?
– În Galați dar cred că am pierdut microbuzul. Pe internet scria că pleacă din Autogara 2 și de fapt nu era așa.
– Mai e unul la 3.
– Știu… Asta e, stau pe o terasă. Văd eu ce fac până atunci.

Pornește.

Arunc o privire pe geam și mă cuprinde disperarea. Eram sigură că o să pățesc ceva de genu. Tabăra fusese prea frumoasă și relaxantă… Simt cum într-un colț de ochi se strecoară o lacrimă. Rahat! Eu și emoțiile. Sunt tare, de obicei, în orice situație. Ce dracu m-a apucat cu lacrimile acum? Alexandra, revino-ți! Ai 25 de ani și ai trecut prin destule ca să realizezi că e o prostie să plângi din așa ceva! Potolește-te!

Probabil se desfășura un întreg spectacol pe figura mea, căci șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de vocea gravă a șoferului:

– Hei… Nu dispera! Poți să faci altfel ca să nu mai aștepți atâtea ore. La 10 pleacă unul spre Tecuci. Vorbești cu băiatul să te ia și de acolo iei un altul spre Galați. Am auzit că sunt din oră în oră. Decât să pleci la 3 de aici, la 2 poți fi în Tecuci și ai câștigat timp.

Dacă înainte îmi venea să-l îmbrățișez, acum voiam să îi fac cadou o excursie în Ibiza.

Drept urmare, mi-am luat figura de porumbiță rătăcită și rucsacul în spate și m-am dus la peronul 2, să-mi încerc norocul.

Un tip slab, mic și cam bronzat stătea rezemat de ușa unui microbuz albastru-prăfuit.
– Nu vă supărați, spre Tecuci?
– Da. Ai rezervare?
– Nu. Dar trebuie să ajung urgent în Galați.
– Păi e unul direct spre Galați.

*toți sunt frați cu Sherlock azi*

– Știu. Dar a plecat deja.
– Aha. Dacă nu-mi vin rezervările toate, pot să te iau. Dacă nu, nu.
– În portbagaj măcar, zic în spirit de glumă.

Niciun zâmbet, nimic. Îmi retrag fizicul din fața lui și aștept. O sun pe mama, o panichez un pic și pe ea, transfer emoțiile negative, primesc încurajări și văd că omușorul îmi face semn să vin în spate.

Simt cum aud un cor de îngeri cântând ”Aleluia!”.

– Vrei să urci în față sau stai în spate, pe scăunel?

*serios? Pot să aleg?*

– În față, dacă se poate.
Urc. Mai urcă lângă mine o blondă. Și ea pierduse microbuzul de la 7.30 spre Urechești. Ne zâmbim, simțindu-ne cu musca pe căciulă.

Plecăm. Liniștea mă invită la somn. Închid ochii și îmi imaginez patul meu de acasă, cada plină cu apă fierbinte și spumă, hainele curate… Deodată șoferul pune o frână bruscă. Se deschide ușa din spate și aud:

– Salut boss! Am rezervare făcută. Unde stau, mânca-ți-aș?
– Pe scăunel sau se ridică cineva care nu are rezervare în spate acolo.
– E un moș mă. Lasă-l să stea… Pfff, parcă stau pe cartofi, băga-mi-aș… Mai bine mă puneai în față. Între ele așa… blonde amândouă.. au,au,au…

Înghit în sec. Ridic privirea și mă uit în oglinda retrovizoare. Îl văd. Tipologia exactă a cocalarului: ceafă lată, spatele cât dulapul lu’ bunica, tatuaje pe 98% din corp și tendința continuă de a mesteca ceva ce nu există la el în gură.

*am pus-o…*

Alte înjurături. Discuții despre buci cu amicul său, la fel de lat în spate. Discuții despre BMW-uri. Înjurături.

Deodată aud:
– Opriți un pic! urmat de un zgomotos “bleah”.

Sunetul victoriei; chemarea zeilor: tot micul dejun al unui copil pe pantofii “bossului”.

– Hai, frate! Să-mi moară… &%$%%##&&* etc etc.

Îmi vine să îi astup gura cu tetierele dar mă abțin. În schimb, îi șoptesc șoferului:

– Ca la ușa cortului…
Șoferul zâmbește.
– Zice urât dar na. Puteau să îi dea copilului un sirop ceva pentru rău de mașină.
– Da, așa e. O pastilă ceva… și nu mai aveau probleme.
– Funcționează, nu?
– Da. Muncesc cu copiii și știu cum e.
– Tu? Muncești?
– Da.
– Ca ce?
– Educatoare.
-Eu credeam că ai 15 ani.
– Mai puneți 10.
– N-aș fi crezut…

Zâmbesc. Mă uit la legitimația lui, atârnată de oglindă. “X-ulescu Costel”

Nici eu n-aș fi crezut că un Costel îmi va salva ziua. Promit solemn să nu mai fac mișto de acest nume.

*Până la prima ocazie…*

Cine v-a născut, să vă aspire înapoi!

646x404

Credeam că doar ăi barosani scapă basma curată din orice. Dar se pare că, mai nou, și lichelele de rând au parte de același tratament în această țară minunată. Dacă ești șmecher și te țin balamalele, poți să faci orice vrea mușchiu’ tău, că mami îți face grup de susținere pe Facebook și ieși din pârnaie cât ai zice „boss”. 

646x528

Mi-e scârbă! Nu există lămâie pe lumea asta să-mi taie greața pe care o resimt atunci când vă văd. Fie pe stradă, fie la televizor, fie pe rețelele de socializare. Aveți impresia că sunteți centrul universului, că mădular ca al vostru n-a văzut Parisul și că toate păsăricile sunt înnebunite după privirea voastră tălâmbă.

Trei neuroni și ăia rătăciți aveți! Trei neuroni care își blestemă zilele pentru că au avut ghinionul să poposească într-un cap așa sec precum al vostru! Vă susțin părinții și prietenii. Mi se pare normal! Doar sunt de aceeași teapă. Nici la ei nu prea se fac sinapsele cum trebuie. Altfel nu-mi explic cum ar putea să vă socotească nevinovați, mielușei, viitori sfinți în calendar. Ceva la mansardă le lipsește cu desăvârșire.

Dar stați liniștiți, dragii mei „boși”. Roata se întoarce. Și să dea sfântul Allah și marele Buddha să aveți parte de cât mai multe surprize-surprize, tot restul vieții voastre, de să ajungeți s-o pomeniți pe Andreea Marin. Să vi se ofere sex surpriză din toate unghiurile și-n toate orificiile. Din toate direcțiile și-n toate cavitățile. Să mai greșească și alții cu voi și să-i iertați și voi pe ei, ca niște preamilostivi ce sunteți.

Titlurile din ziare spun de tupeu mizerabil, gesturi incalificabile și sentințe-șoc. Dar nu s-au inventat cuvintele potrivite pentru situația asta. Dacă s-ar inventa, nici mama bip-ului n-ar putea să le cenzureze.

Repet. Mi-e scârbă! Dacă ar fi după mine nu v-aș trimite la închisoare, dar v-aș tăia elementul surpriză din pantaloni. Să stați cu micțiunea-n pungă, din partea mea, tot restul zilelor voastre nenorocite.

Dar, repet, stați liniștiți! Nu voi sunteți răul maxim pe lumea asta. Nu, nu! Voi așa sunteți născuți, crescuți, educați… *hapciu*. La naiba, era să mă înec cu ultimul cuvânt…

Nu voi aveți vina supremă; ci ăi deștepți care v-au lăsat în libertate. Ăi cu studii superioare care s-au gândit că aveți dreptate și că meritați să vă mai plimbați cu mașina pe străzi și să amenințați jurnaliștii cu moartea. Ăia dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Cineva să le ridice o statuie, rogu-vă! Altfel nu o să mă pot abține și o să le fac eu un altar, unde să mai sacrificam câteva domnișoare ahtiate după sex-surpriză.

%d bloggers like this: