Archive for the ‘În grădina mea se citează’ Category

Străinii primiți în casele noastre: Televizorul și mintea copiilor noștri

Simţurile-s amorţite!

Imaginaţia-i pe sfârşite!

Mintea-n cap s-a cam topit!

Plodul aşa s-a tâmpit!

Că în stare nu mai este

să-nţeleaga vreo poveste!

Creieru-i moale ca brânza,

Şi a gîndi nu mai poate,

Doar vederea-i ţine parte!

Extras din Charlie and the Chocolate Factory (Charlie și Fabrica de ciocolată), De Roald Dahl, 1964

Ca mamă și pediatru, cu o perioadă de trei ani de rezidențiat în specializarea Pediatrie și o bursă de cercetare de trei ani în Pediatria de dezvoltare și comportamentală, am început să mă întreb: ”Cum influențăm creșterea și potențialul de învățare al copiilor noștri când le permitem să privească la televizor și să se uite la filme, dar și să petreacă nenumărate ore jucându-se jocuri pe calculator?”

Sursa: blog.montessoriforeveryone.com

       Sursa: blog.montessoriforeveryone.com

Am petrecut șapte ani în calitate de medic consultant la școala Health Center din San Francisco, efectuând evaluări detaliate pentru copii cu vârste de 4-12 ani, care aveau dificultăți comportamentale și de învățare la școală. Am văzut sute de copii care nu puteau fi atenți, nu se puteau concentra la lecții și aveau dificultăți în îndeplinirea unor sarcini primare sau exacte. Mulți dintre acești copii aveau o imagine proastă despre propria persoană și probleme în relaționarea cu adulții și colegii. Ca pediatru, am descurajat întotdeauna petrecerea timpului în fața televizorului din cauza naturii adesea violente a conținutului (în special desenele animate) și din cauza tuturor reclamelor orientate către copii. Însă, până la nașterea copilului meu, acum 6 ani, nu am experimentat în mod direct adevăratul impact al televizorului. Nu era doar conținutul, pentru că selectasem cu rigurozitate programele pe care le privea copilul meu. Ceea ce m-a înfricoșat cu adevărat era schimbarea din comportamentul copilului meu (starea, mișcările motorii, modul de joacă) înainte, în timp ce și după ce privea la televizor.

Înainte de a privi la televizor, el stătea afară, în aer liber, mulțumit să se uite la insecte, să construiască lucruri cu bețe și pietre și să se joace în apă și nisip. Părea împăcat cu sine, cu propriul trup și mediul înconjurător. Când privea la televizor, era apatic în relația cu mine și cu ceea ce se petrecea în jurul lui, părea lipit de televizor. Când opream televizorul, copilul devenea anxios, nervos și iritabil și de obicei plângea (sau țipa) să pornesc din nou televizorul. Modul de joacă era dezordonat, mișcările impulsive și necoordonate. Modul de joacă era lipsit de imaginație. În loc să-și creeze propriile teme, pur și simplu relua ceea ce tocmai privise la televizor într-un mod foarte repetitiv, necreativ și bombastic.

La vârsta de 3 ani și jumătate, fiul nostru a fost într-o excursie cu avionul în apropriere de Boston pentru a-și vizita verișorii, iar în avion a fost rulat filmul ”Misiune imposibilă”. Filmul rula chiar deasupra capului fiului nostru și era dificil de acoperit. A avut coșmaruri și temeri legate de incendii, explozii și mâini pătate de sânge timp de 6 luni, iar modul lui de joacă s-a schimbat radical. Unul din colegii mei mi-a spus că avem un copil prea sensibil și, pentru că nu l-am dus la film și nu l-am lăsat să se uite prea mult la televizor, nu era ”obșinuit” și că de aceeea a fost atât de tulburat de imaginile pe care le-a văzut. Tot ceea ce putem gândi era ”mulțumesc cerului că nu era obișnuit cu așa ceva”.

Anul trecut, am evaluat șase copii diferiți cu vârste între 8-11 ani de la școala Health Center, care aveau dificultăți similare la scris. Aceștia nu puteau proiecta o imagine mentală a literelor sau cuvintelor. Dacă le arătam o serie de litere și le ceream să identifice o literă anume, o puteau face. Dacă nu le ofeream niciun detaliu viziual și doar le ceream să scrie o literă din memorie, nu o puteau face. Toți acești copii priveau foarte mult la televizor și se jucau pe calculator. M-am întrebat ce se întâmplă cu un copil în dezvoltare, care este lăsat în fața televizorului dacă acestuia i se prezintă stimuli vizuali și auditivi în același timp. Ce face creierul? Cel puțin, atunci când le citim sau le spunem o poveste, mintea poate crea propriile imagini.

O întrebare s-a născut și l-am sunat pe colegul meu și l-am întrebat: ”Ar putea televizorul să cauzeze probleme cu concentrarea și învățarea la copii?” Colegul meu a râs și a spus că aproape toată lumea privește la televizor – chiar si copilul meu – și nu are deficit de atenție sau o incapacitate de învățare. M-am gândit: ”Petrecem suficient timp cu copiii noștri și suntem suficient de atenți la dezvoltarea și sufletul lor pentru a remarca unele schimbări subtile care apar din cauza prea multelor ore petrecute în fața televizorului?” Poate că unii copii sunt mai vulnerabili la efectele televizorului din cauza unei predispoziții genetice sau unei alimentații inadecvate sau unui mediu familiar mai haotic. Mi-am pus întrebări cu privire la piederea de potențial a copiilor noștri, din cauză că sunt expuși la prea mult televizor și multe filme și jocuri pe calculator. Care sunt calitățile pe care le pierdem sau pe care nici măcar nu le dezvoltăm din cauza televizorului? Deci, am început să citesc, să particip la conferințe și să pun multe întrebări.

Televiziunea există de peste 80 de ani, deși difuzarea de emisiuni de divertisment nu a început până în anii 40. În 1950, 10% din gospodăriile din America dețineau un televizor. Până în 1954, acest procent a crescut la 50%, iar până în 1960, 80% din gospodăriile americane dețineau un televizor. Din 1970, mai mult de 98% din gospodăriile americane dețin un televizor și, astăzi, 66% din gospodării dețin trei sau mai multe televizoare. Televizorul este pornit aproape 7 ore pe zi într-o casă americană tipică. Copiii de toate vârstele, de la pre-școlari la adolescenți, privesc, în medie, 4 ore de televizor pe zi (fără timpul petrecut privind filme sau jucând jocuri pe calculator). Un copil petrece mai mult timp privind la televizor decât cu orice altă activitate, cu excepția somnului, și până la vârsta de 18 ani, un copil a petrecut mai mult timp în fața televizorului decât la școală.

Au existat numeroase articole, care au abordat conținutul programelor de televiziune și cum reclamele influențează dorința copiilor (și a adulților) cu privire la anumite alimente sau bunuri (ex: jucării) și cum violența de la televizor (chiar și din desenele animate) conduce către un comportament mai agresiv la copii (Fischer et. al. 1991, Singer 1989, Zuckerman 1985). S-au exprimat preocupări cu privire la cine predă copiilor noștri și dacă ceea este prezentat la televizor este adecvat din punct de vedere al dezvoltării copiilor și chiar adolescenților. În cartea sa, How Televison Poisons Children’s Minds, Miles Everett, Ph.D., subliniază faptul că nu le permitem copiilor să vorbească cu straini, dar prin intermediul televizorului, le permitem străinilor să intre în mintea și sufletele copiilor noștri în fiecare zi. Acești ”străini” (agențiile de publicitate), a căror motivație este cel mai adesea financiară, creează standardele pentru ceea ce este ”bine” sau adecvat din punct de vedere al dezvoltarii creierelor copiilor noștri.

Și mai important, câțiva cercetători (Healy 1990, Pearce 1992, Buzzell 1998, Winn 1985) au atras atenția asupra faptului că actul efectiv de a privi la televizor este mult mai insidios și dăunător pentru creierul copiilor în dezvoltare decât conținutul efectiv al programelor de televiziune. Deci, cum afectăm potențialul copiilor noștri când le permitem să privească la televizor?

Sursa: papermasters.com

 Sursa: papermasters.com

  • Întrebare: Cum se dezvoltă creierul unui copil și cum învață un copil?

Joseph Chilton Pearce în cartea sa, Evolution’s End, vede potențialul unui copil ca pe o sămânță, care are nevoie să fie hrănită pentru a crește corect. Dacă mediul nu asigură hrana necesară (și protecția împotriva supra-stimulării), anumite potențiale și abilități nu pot fi realizate. Copilul se naște cu 10 miliarde de celule nervoase sau neuroni și petrece primii trei ani de viață adugând miliarde de celule gliale pentru a susține și hrăni acești neuroni (Everett 1992). Acești neuroni sunt, apoi, capabili, să formeze mii de conexiuni cu ceilalți prin proiecții de tipul pânzelor de păianjen, numite dendrite și proiecții mai lungi, numite axoni, care se întind în alte regiuni ale creierului.

Este important să înțelegem că, creierul unui copil de 6 ani are 2/3 din marimea creierului unui adult, deși are de 5-7 ori mai multe conexiuni între neuroni decât are creierul unui copil de 18 luni sau al unui adult (Pearce 1992). Creierul unui copil de 6-7 ani pare să aibă o capacitate uriașă de a face mii și mii de conexiuni de dendrite între neuroni. Acest potențial de dezvoltare încetează în jurul vârstei de 10-11 ani, când copilul pierde 80% din aceste conexiuni neurale (Pearce 1992, Buzzell 1998). Se pare că ceea ce nu dezvoltăm sau nu folosim, pierdem. O enzimă este eliberată în creier și, efectiv, dizolvă toate căile slab mielinizate (Pearce 1992, Buzzell 1998).

La copilul în dezvoltare, există o progresie a dezvoltării creierului de la creierul cel mai primitiv (acțiunea), la cel limbic (emoțiile) și, în final, la cel mai avansat neocortex sau creierul cognitiv. Sunt perioade critice pentru dezvoltarea creierului, când stimulii trebuie să existe pentru ca și capacitatea să evolueze (de exemplu, limbajul). Există și plasticitate în dezvoltarea creierului, astfel încât chiar și adulții pot face noi conexiuni de dendrite, dar aceștia trebuie să muncească mai mult pentru a dezvolta căile care se formau mai ușor în copilărie.

Creierul reptilian (acțiunea) este atribuit supraviețuirii fizice și se ocupă de reflexe, controlează mișcările motorii, monitorizează funcțiile corpului și procesează informațiile de la simțuri. Împreună cu creierul limbic (emoțiile), este implicat în răspunsul de tipul ”luptă sau fugi”, pe care îl are corpul nostru într-o situație periculoasă sau amenințătoare. Oamenii reacționează fizic și emoțional înainte ca acest creier cognitiv (neocortexul) să aibă timp să proceseze informația (Buzell 1998).

Creierul limbic (emoțiile) acoperă creierul reptilian (acțiunea) și procesează informațiile emoționale (ex.: polaritățile de tip simpatie-antipatie, iubire-ură). Creierul emoțional creează sens și dă valoare amintirilor noastre și celor învățate. Influențează comportamentul în baza stărilor emoționale și are o relație intimă cu sistemul imunitar și capacitatea de vindecare. Este implicat în formarea relațiilor intime și legăturilor emoționale (ex: între mamă și copil) și este conectat la vise, experiențele intuitive subtile, reveria și imaginația, care își au originea în neocortex (Healy 1990). Acest creier emoțional conectează mult mai evoluatul creier cognitiv cu mult mai primitivul creier reptilian. Creierul reptilian poate fi făcut să urmeze voința creierului cognitiv sau creierul cognitiv poate fi ”prins” în serviciul creierului reptilian în timpul unei urgențe care este reală sau imaginară (Pearce 1992). Creierele reptilian și limbic nu pot distinge realul de imaginar. Faptul că întâi reacționăm și apoi gândim este un avantaj care ține de supraviețuire.

În final, creierul cognitiv – neocortexul – este cea mai avansată și cea mai nouă formă de intelect. Primește informații detaliate de la creierul reptilian (acțiune) și cel limbic (emoții) și are potențialul de a se separa și de a fi cea mai obiectivă parte a creierului. Ne conectează la sinele nostru superior. Însă, neocortexul are nevoie de mai mult timp pentru procesarea imaginilor primite de la creierul reptilian și cel limbic. Este, de asemenea, parte a creierului care are cel mai mare potențial pentru viitor și este locul unde percepțiile noastre (experiențele), amintirile, emoțiile și gândirea se combină pentru a forma idei și acțiuni (Everett 1997). Creierul cognitiv este de ”5 ori mai mare decât celelalte creiere combinate și asigură o gândire intelectuală, creativă, calculată și, dacă este dezvoltat, simpatie, empatie, compasiune și iubire” (Pearce 1992).

Există o dezvoltare secvențială (o mielinizare progresivă a căilor neurologice) a creierului copilului de la cel mai primitiv creier (reptilian-acțiune) la creierul limbic (emoții) și apoi la cel mai evoluat – neocortexul. Mielinizarea presupune acoperirea axonilor și a dendritelor cu un strat protector de proteină grasă. Dacă folosim caile neurologice, se produce mai multă mielină. Dacă stratul de mielină este mai gros, implusul neurologic sau semnalul călătorește mai repede pe calea respectivă. Din aceste motive, este imperativ pentru copilul în creștere să primească stimuli de dezvoltare adecvați din mediu pentru a hrăni fiecare parte a dezvoltării creierului și pentru a stimula mielinizarea căilor neurologice noi. De exemplu, copiii mici, care sunt în procesul de formare a căilor motorii-senzoriale și a organelor de simț (creierul reptilian) au nevoie de experiențe repetitive și ritmice în ceea ce privește mișcarea.

Copiii au, de asemenea, nevoie de experiențe noi, care le stimulează și folosesc simțurile – vederea, auzul, gustul, mirosul și simțul tactil. Simțurile lor trebuie protejate împotriva supra-stimulării, având în vedere că toți copiii mici sunt efectiv ca niște bureți. Copiii absorb tot ceea ce văd, aud, miros, gustă și ating din mediul lor pentru că încă nu și-au dezvoltat capacitatea mentală de a face diferențe sau de a filtra experiențele senzoriale neplăcute sau toxice. Simțul tactil este esențial, ținând cont de faptul că cultura noastră și practicile medicale referitoare la naștere (incluzând rata ridicată de operații de cezariană) și, până recent, descurajarea alăptatului, privează copiii de experiențe multi-senzoriale esențiale.

Stimularea și dezvoltarea organelor noastre de simț precedă dezvoltarea părții din creierul reptilian, denumită Sistemul Recticular de Activare (SRA). SRA este poarta prin care impresiile noastre senzoriale se coordonează și apoi circulă către creierul superior. SRA este zona din creier care ne permite să fim atenți și să ne concentrăm atenția. Afecțiunile căilor motor-senzoriale conduc la afecțiuni ale capacității copiilor de a fi atenți și de a se concentra (Buzell 1998). Supra-stimularea și sub-stimularea simțurilor și mișcările motorii grosiere și fine slab dezvoltate pot conduce la deprecieri ale atenției.

Până la vârsta de 4 ani, creierele reptilian (acțiunea) și limbic (emoțiile) sunt mielinizate în proporție de 80%. După vârsta de 6-7 ani, atenția creierului se îndreaptă către neocortex (gândirea), iar mielinizarea începe întâi în partea sau emisfera dreaptă și apoi în emisfera stângă. Emisfera dreaptă este partea mai intuitivă a creierului și răspunde, în special, la imagini vizuale. Reține întregul, formele și tiparele și se concentrează pe imaginea de ansamblu, nu pe detalii. Direcționează desenul și pictura și monitorizează melodiile și armoniile muzicale. Răspunde în special la noutate și culoare și este emisfera dominantă atunci când privim la televizor (Healy, 1990, Everett 1997).

Emisfera stângă domină când un copil citește, scrie și vorbește. Se specializează în gândirea analitică și secvențială și raționamentul logic pas cu pas. Analizează sunetul și sensul limbajului (ex: abilități fonice de corelare a sunetului cu literele alfabetului). Este responsabilă pentru abilitățile musculare fine și pentru ordine, rutină și detalii. Abilitatea de a înțelege știința, religia, matematica (în special geometria) și filosofia se bazează pe gândirea abstractă caracteristică emisferei stângi.

Deși subliniem care funcții ale învățării sunt efectuate de fiecare emisferă, există o legătură crucială între cele două emisfere, denumită corpus callosum. Este alcătuită dintr-o legătură mare de căi neurologice, care formează o punte între emisferele dreaptă și stângă. Este partea creierului care se maturizează cel mai târziu. Părțile stângă și dreaptă ale corpului nostru învață să se coordoneze prin această cale. Activitățile motorii grosiere, cum ar fi săritul corzii, cățăratul, alergarea și jocurile cu cercuri și activitățile motorii fine, cum sunt desenatul în forme date, tricotatul, olăritul, origami, tâmplăria, brodatul și brutăria, sunt cruciale pentru mielinizarea acestei căi și conduc la o manipulare mai flexibilă a ideilor și imaginației creative. Această cale asigură interacțiunea dintre gândirea analitică și intuitivă, iar anumiți neurologi consideră că dezvoltarea precară a acestei căi afectează comunicarea efectivă dintre emisferele dreaptă și stângă și poate cauza dificultăți de atenție și învățare (Healy 1990).

Mielinizăm căile folosindu-le. Mișcările corpului combinate cu experiențe senzoriale construiesc căi și conexiuni neurologice puternice. De exemplu, când un copil mic ascultă sunetul unei mingii care se lovește de podea, gustă sau miroase mingea sau o împinge, o rostogolește sau o aruncă, neuronii fac conexiuni dendritice. Când un copil mic examinează mingi de diverse mărimi, forme, greutăți și texturi, mii (și poate milioane) de neuroni interconectați se pot crea în jurul cuvântului minge (Pearce 1992). Repetiția, mișcarea și stimularea muti-senzorială reprezintă bazele dezvoltării limbajului și gândirii de nivel superior. Experiențele repetitive ale copilului mic cu un obiect ca mingea creează imagini în creierul său. ”Imaginile din creierul limbic reprezintă o parte semnificativă din ”hrana” elementară pentru abilitățile remarcabile și progresive de abstractizare ale creierului superior asociativ [neocortex]” (Buzell 1998).

  • Întrebare: De ce este privitul la televizor atât de dăunător pentru minte?

Privitul la televizor a fost caracterizat ca o privare senzorială pe mai multe planuri, care poate stopa dezvoltarea creierului copiilor noștri. S-a observat că dimensiunea creierului scade cu 20-30% dacă un copil nu este atins, dacă nimeni nu se joacă sau nu vorbește cu el (Healy 1990). De asemenea, când puii de animale au fost lăsați într-o zonă împrejmuită, de unde doar puteau vedea cum se joacă alte animale, dezvoltarea creierului lor a scăzut proporțional cu timpul petrecut doar privind (Healy 1990). Televiziunea prezintă informații doar pentru două simțuri: auz și vedere. De asemenea, calitatea proastă a sunetului prezentat auzului nostru și imaginile stridente, colorate, fluorescente, supra-stimulatoare prezentate ochilor noștri cauzează probleme cu dezvoltarea și funcționarea corectă a acestor două simțuri esențiale (Poplawski 1998).

Pentru a începe, acuitatea vizuală a unui copil și vederea binoculară (tridimensională) nu sunt pe deplin dezvoltate până la vârsta de 4 ani, iar imaginile de la televizor reprezintă doar o imagine bidimensională, nefocalizată (alcătuită din puncte de lumnină), care limitează câmpul vizual la ecranul televizorului. Imaginile de la televizor sunt produse de o rază catodică ce declanșează electroni la fosfor (substanțe fluorescente) pe ecranul televizorului. Particulele de fosfor strălucesc, iar această lumină pulsată produsă artificial se proiectează direct în ochii noștri și dincolo, afectând secrețiile sistemului neuro-endocrin (Mander 1978). Imaginea efectivă produsă de punctele de lumină este difuză și nefocalizată și, astfel, ochii noștri și ai copiilor trebuie să facă eforturi pentru a produce o imagine clară. Televizorul, la fel ca orice alt echipament electronic și ca liniile de tensiune, produce unde electromagnetice invizibile. În iunie anul trecut, o comisie convocată de Institutul Național al Științelor de Sănătate a Mediului a decis că sunt suficiente dovezi pentru a considera că undele invizibile (denumite câmpuri electromagnetice sau EMF) ca fiind posibil cancerigene. Articolul recomandă copiilor să stea la cel puțin 4 metri de televizor și la 50 cm de ecranul calculatorului (Gross 1999).

Sistemul nostru vizual, ”abilitatea de a căuta, analiza, concentra și identifica ceea ce apare în câmpul vizual” (Buzell 1998) este afectat de privitul la televizor. Aceste abilități vizuale sunt, de asemenea, cele care trebuie să fie dezvoltate pentru a putea citi eficient. Copiii care privesc la televizor, nu își dilată pupilele, nu prezintă aproape nicio mișare a ochilor (adică se holbează la ecran) și nu prezintă mișcările normale sacadate ale ochilor (mișcare rapidă de la un punct la altul), care sunt esențiale pentru citit. Lipsa mișcării ochilor, atunci când privim la televizor, este o problemă pentru că lectura necesită ca ochii să se miște continuu de la stânga la dreapta pe pagină. Slăbirea mușchilor ochilor din cauza neutilizării afectează negativ abilitatea și efortul necesar pentru lectură. De asemenea, abilitatea noastră de a ne concentra și a fi atenți depinde de acest sistem vizual. Dilatarea pupilelor, urmărirea imaginilor sunt parte din sistemul reticular de activare. SRA este poarta către emisferele dreaptă și stângă. Stabilește la ce suntem atenți și este responsabil pentru abilitatea copilului de a se concentra și de a fi atent. SRA nu funcționează corect când copilul privește la televizor. Un sistem al creierului reptilian slab integrat nu poate accesa în mod adecvat creierul superior.

De asemenea, schimbarea rapidă a imaginilor de la televizor, care apare la fiecare 5-6 secunde în multe programe și la 2-3 secunde în reclame (chiar și mai puțin pe MTV) nu îi dă creierului superior nici măcar șansa să proceseze imaginea. Se presupune că durează între 5-10 secunde pentru ca neocortexul să se activeze în urma unui stimul (Scheidler 1994). Neocortexul este creierul nostru superior, dar are nevoie de o perioadă de procesare mai mare pentru a se implica.

Toate combinațiile de culori produse de ecranul televizorului rezultă din activarea a doar trei tipuri de particule de fosfor: roșu, albastru și verde. Lungimile de undă ale luminii vizibile produse de activarea acestor particule de fosfor reprezintă un spectru extrem de limitat în comparație cu lungimile de undă ale luminii pe care o primim când vedem obiectele în aer liber în spectrul complet al razelor reflectate de soare. O altă problemă cu culorile televizorului este că sunt exclusiv procesate de emisfera dreaptă și astfel funcționarea emisferei stângi este diminuată, iar corpus callosum (calea de comunicare dintre emisferele creierului) este slab utilizată (adică, slab mielinizată).

Lecturarea unei cărți, plimbarea în natură sau o conversație cu o altă ființă umană, unde o persoană își rezervă timp  pentru a analiza și gândi, sunt mult mai educaționale decât privitul la televizor. Televizorul și jocurile pe calculator înlocuiesc aceste experiențe valoroase ale conversațiilor umane, poveștilor, lecturii, jocurilor (folosirea de imagini interne create de copil și nu a imaginilor externe fixe copiate de la televizor) și explorarea naturii. Privitul la televizor reprezintă o activitate inutilă fizic, fară scop și nefinalizată pentru copil. Spre deosebire de hrănitul până când ne simțim sătui și somnul până nu ne mai simțim obosiți, privitul la televizor nu are nici un scop inclus. Îl face pe copil să dorească mai mult și mai mult fără a fi vreodată mulțumit (Buzzell 1988).

  • Întrebare: Ei bine, dar vizionarea programului Sesame Street nu este educațională pentru copiii noștri? Nu îi învață cum sa citească?

Jane Healy, Ph.D., în cartea ei, Endangered Minds, a scris un întreg capitol intitulat ”Sesame Street și moartea lecturii”. Suplimentar la preocupările deja menționate cu privire la televizor, Sesame Street și majoritatea programelor pentru copii par să pună emisfera stângă și părți din emisfera dreaptă in unde lente de inactivitate (unde alfa). Televizorul anesteziază funcțiile creierului superior și întrerupe echilibrul și interacțiunea dintre emisfera stângă și cea dreaptă.

Undele creierului pot fi măsurate cu un EEG și varițiile din undele înregistrate ale creierului corespund unor stări diferite de activitate a creierului. În general, lectura produce unde beta active, rapide, iar privitul la televizor conduce la o creștere a undelor alfa lente din emisfera stângă și uneori chiar și din emisfera dreaptă (Buzzell 1988). Din nou, emisfera stângă este centrul esențial pentru citire, scriere și vorbire. Este locul unde simbolurile abstracte (ex: literele din alfabet) sunt conectate cu sunetele (abilități fonice). Sursa de lumină fluorescentă pulsată de la televizor ar putea avea legătură cu promovarea activității undelor lente. Creierul nostru ”se trezește” la noutate și adoarme la stimuli sau obiceiuri repetitive, ”plictisitoare”. Agențiile de publicitate și multe programe pentru copii (incluzând Sesame Street) a trebuit să contracareze tendința copiilor de a se obișnui cu televizorul prin creșterea frecvenței de imagini noi, folosind culori stridente, cadre de prim plan și sunete stridente, adesea surprinzătoare. Acești factori de distragere a atenției ne rețin pentru o clipă, dar ne țin într-o stare de funcționare a creierului reptilian și limbic.

Creierul inferior nu poate distinge între imaginile reale și cele create de televizor pentru că această caracteristică este funcția neocortexului. Astfel, când televizorul prezintă cadre de prim plan bruște, lumini stridente etc., ca stimuli, creierul limbic intră imediat într-un răspuns de tip ”luptă sau fugi”, cu eliberarea de hormoni și chimicale în tot corpul. Rata cardiacă și tensiunea arterială cresc, iar fluxul sanguin către membre crește pentru a le pregăti pentru această urgență aparentă. Din cauză că toate acestea se întâmplă în corpul nostru fără o mișcare corespunzătoare a membrelor, anumite programe de televiziune ne pun într-o stare cronică de stres sau anxietate. Studiile au arătat atrofia emisferei stângi la adulții care suferă de stres cronic și care funcționează doar cu creierul limbic. Chiar și ca adulți, pierdem ceea ce nu folosim.

În final, când creierul nostru primește simultan stimuli vizuali (imagini de pe ecran) și auditivi (sunet), de preferință ne concentrăm pe vizual. Un exemplu relevant al acestui fenomen a fost ilustrat când un grup de copii mici (6-7 ani) au privit un film în care sunetul nu corespundea acțiunii vizuale, iar copiii, când au fost întrebați, nu au părut să remarce discrepanța. Astfel, chiar și în Sesame Street, studiile au arătat că copiii nu absorb conținutul programului (Healy 1990).

Poate că argumentul esențial împotriva privitului la televizor este că afectează cele trei caracteristici care ne diferențiază ca ființe umane. În primii trei ani de viață, un copil învață să meargă, să vorbească și să gândească. Televizorul ne ține pe scaun și nu permite decât puțin timp pentru conversații valoroase și ne afectează sever capacitatea de a gândi.

  • Întrebare: Ce este rău în a folosi televizorul ca mijloc de diverstisment? Mie mi-a făcut plăcere să urmăresc filme Disney, cum ar fi Albă ca Zăpada.

Televiziunea pare să aibă un efect profund asupra vieții noastre emoționale și, astfel, cineva ar putea spune, asupra sufletului nostru. Ca ființe umane, ne detașăm de viața reală când privim la televizor. Ne așezăm într-un scaun confortabil, într-o cameră caldă, cu suficientă mâncare și privim un program despre oameni care nu au case, cărora le este frig și foame. Simțim compasiune pentru ei, dar nu facem nimic. S-ar putea spune că lectura unei cărți ar putea promova același sens de ireal, fără acțiune. Sintagmele ”închide televizorul” sau ”scoate nasul din carte” și ”mergi și fă ceva” au un sens. Însă, în timp ce citește o carte (care nu are multe imagini), mintea copilului creează propriile imagini și are timp să se gândească la ele. Aceste gânduri ar putea chiar să conducă la idei, care să inspire un copil sau un adult la acțiune. Televizorul nu permite acest nivel superior de gândire, care să inspire fapte.

Televizorul proiectează imagini care merg direct în creierul nostru emoțional. De regulă cuvintele pe care le auzim se transformă în cunoștințe, iar imaginile pe care le vedem merg către suflet. Imaginile care provoacă emoție sunt procesate de sistemul limbic și de emisfera dreaptă a neocortexului. Dacă nu avem timp să ne gândim la aceste imagini emoționale, emisfera stângă nu este folosită. Din nou, privitul la televizor elimină adesea partea de creier care caută un sens, analizează și raționează ceea ce vedem.

Nu uităm ceea ce vedem. Creierul limbic este conectat la memorie, iar imaginile pe care le vedem la televizor ni le amintim – conștient, inconștient sau subconștient. De exemplu, este aproape imposibil să îți creezi propriile imagini despre Albă ca Zăpada din lectura unei povești dacă ai vazut filmul. Este la fel de adevărat că adesea o persoană este dezamăgită când vede filmul după ce a citit cartea. Imaginația noastră este mult mai bogată decât ceea ce se poate vedea pe ecran.

Problema cu televizorul este că copiii se obișnuiesc să nu folosească gândirea imaginativă deloc și nu exersează acea parte a creierului (neocortexul) care creează imagini. Copiii nu citesc suficient, iar noi nu le citim și nu le spunem suficiente povești pentru a le ajuta mintea sa creeze imagini. Crearea de imagini nu este doar distractivă, ci este baza viselor și gândurilor superioare (intuiție, inspirație și imaginație). Visăm, gândim și ne imaginăm posibilități despre viitor în imagini.

În final, inima este acum văzută ca un organ de percepție, care poate răspunde unui stimul și eliberează o substanță de tipul hormonilor, care influențează activitatea creierului. Acest fenomen se numește inteligență emoțională (Pearce 1992). Interacțiunea cu ființe umane este esențială pentru dezvoltarea acestei inteligențe. Când stăm față în față și privim în ochii unei alte persoane, sufletele se întâlnesc și înțelegem cine este acea persoană (Soesman). Înțelegem ceea ce vrea să spună – cu alte cuvinte, dacă este entuziastă sau pasionată cu privire la subiect. Experimentăm limbajul non-verbal din modul în care se mișcă, tonul vocii și dacă privirea se mișcă în jur atunci când vorbește. În acest mod învățăm să discernem diferența dintre indiciile verbale si non-verbale, deci adevărul.

Televiziunea nu ne poate oferi această inteligență a inimii. Ne poate șoca emoțiile și putem să plângem, să râdem sau să ne supărăm, dar aceste emoții sunt doar reacții. Când ființe umane vorbesc la televizor, copiii adesea își fac temele, se joacă și vorbesc cu prietenii în timp ce se uită la televizor. Aceste activități îi ajută să își salveze sistemul vizual de efectele televizorului, dar mesajele din spate nu sunt cele care trebuie să fie ascultate când o altă persoană vorbește sau consolează pe cineva care plânge. Dacă inima, la fel ca și creierul și probabil restul corpului, emite unde electromagnetice (Pearce 1992, Tiller 1999), atunci există o formă de energie subtilă, care poate fi experimentată doar între ființe umane, prin relaționare în același spațiu fizic. Această energie subtilă nu poate fi experimentată privind o persoană la televizor. La fel cum trebuie să ne folosim toate simțurile pentru a construi gânduri superioare sau imagini ale unui obiect, empatia și iubirea pentru alții nu se dezvoltă urmarind ființe umane ca obiecte la televizor, ci prin relaționare activă, față în față.

Sursa: telegraph.co.uk

                          Sursa: telegraph.co.uk

  • Întrebare: Ce putem face pentru ajuta la dezvoltarea creierului copiilor noștri?
  1. Ține televizorul închis cât de mult posibil. Un autor recomadă să evităm televizorul cât putem de mult în primii 12 ani de viață a copilului și apoi să încurajăm copilul să citească întâi cartea și apoi să vadă filmul. Este util să acoperim televizorul cu o cârpă sau să îl depozităm într-un dulap. Dacă este în afara câmpului vizual, copiii uită de televizor (Large 1997). Să ne amintim că ceea ce facem servește drept model pentru copiii noștri. Nu putem să le cerem copiilor noștri să nu mai privească la televizor dacă noi facem acest lucru – acest lucru va duce eventual la certuri.

Când televizorul este pornit, vom încerca să neutralizăm efectul dăunător. Selectați programele cu atenție și priviți la televizor împreună cu copilul pentru a putea discuta ceea ce vedeți. Țineți lumina aprinsă când televizorul este pornit pentru că va minimiza efectele câmpului vizual redus și va asigura o sursă de lumină suplimentară pentru ochi. Încercați să stați la cel puțin 4 metri de televizor și la 50 centimetri de ecranul calculatorului. Planificați să mergeți afară în aer liber (în parc, pădure sau la plajă) după ce priviți la televizor.

  1. Citiți multe cărți copilului (în special fără multe imagini) și spuneți-i multe povești. Copiilor le place să audă povești despre viețile noastre, de când eram mici sau le puteți inventa. Ora de culcare și călătoria cu mașina oferă ocazii bune pentru povești. Când îi spuneți copilului povești, îi stimulați capacitatea internă de a inventa imagini.
  2. Natură! Natură! Natură! Natura este cel mai bun profesor pentru răbdare, recompensare ulterioară, respect, venerație și atenție. Culorile sunt spectaculoase și toate simțurile sunt stimulate. Mulți copii din ziua de astăzi consideră că este plictisitor să mergi în natură pentru că sunt obișnuiți cu imaginile folosite în ritm rapid, pline de acțiune de la televizor (Poplawski 1998). Învățăm cu adevărat când toate simțurile noastre sunt implicate și când informația ne este prezentată într-un mod în care poate fi absorbită de creierul superior. Natura este realitatea, iar televiziunea este o pseudo-realitate.
  3. Fiți atenți la simțurile proprii și la cele ale copilului. Mediul nostru este zgomotos și supra-stimulant pentru organele de simț. Ceea ce un copil vede, aude, miroase, gustă și atinge este foarte important pentru dezvoltarea lui. Trebuie să înconjurăm copilul cu frumusețe, bunătate și adevăr. Cum un copil experimentează lumea are o influență extraordinară asupra modului în care copilul percepe lumea ca adolescent și adult.
  4. Puneți-i pe copii să-și folosească mâinile, picioarele și întregul corp în activități practice. Toate activitățile din aer liber – alergare, sărit, cățărare – ajută la dezvoltarea abilităților motorii brute ale copiilor și la mielinizarea căilor din creierul superior. Treburile din casă, gătitul, coacerea pâinii, croșetatul, tâmplăria, origami, jocurile diverse, pictura, desenul și coloratul îi ajută să-și dezvolte abilitățile motorii exacte, dar și să mielinizeze căile din creierul superior.

În final, viitorul copiilor noștri și al societății stă în protejarea și dezvoltarea minții, inimilor și corpului copiilor noștri. Ceea ce punem în gândurile copiilor noștri este cel mai bine ilustrat în acest vers din poezia lui William Blake, Cântece ale inocenței.

Să vezi lumea într-un fir de nisip

Și cerul într-o floare rară,

Să ții iubirea în brațele tale

Și eternitatea într-o singura oră.

Susan R. Johnson, M.D., Assistant Clinical Professor of Pediatrics, Division of Behavioral and Developmental Pediatrics, UCSF /Stanford Health Care and Graduate of San Francisco Waldorf Teacher Training Program of Rudolf Steiner College.

Această lucrare a fost prezentată la Waldorf School din San Francisco la 1.05.1999 ca parte a unui proiect de cercetare.

Poate fi xeroxată și distribuită gratuit!

Bibliografie

  • Buzzell, Keith. The Children of Cyclops: The Influence of Television Viewing on the Developing Human Brain. 1998 California: AWSNA.
  • Everett, Miles. How Television Poisons Children’s Minds. 1997 California: Miles Publishing.
  • Fischer, Paul. “Brand Logo Recognition by Children Aged 3 to 6 Years: Mickey Mouse and Old Joe the Camel”. JAMA Vol. 266, No. 22, December 11, 1991.
  • Gross, Liza. “Current Risks: Experts finally link Electromagnetic Fields and Cancer,” SIERRA, May/June 1999, p.30.
  • Healy, Jane. Endangered Minds: Why Children Don’t Think and What We Can Do About It. 1990 New York: Simon and Schuster.
  • Large, Martin. Who’s Bringing Them Up? How to Break the TV Habit. 1997, 3rd ed. England: Hawthorn Press.
  • Mander, Jerry. Four Arguments for the Elimination of Television. 1978 New York: William Morrow and Co.
  • Pearce, Joseph Chilton. Evolution’s End: Claiming the Potential of Our Intelligence. 1992 California: Harper San Francisco.
  • Poplawski, Thomas. “Losing Our Senses”. Renewal: A Journal for Waldorf Education, Vol. 7, No. 2, Fall 1998.
  • Scheidler, Thomas. “Television, Video Games and the LD Child”. 1995 Pamphlet: Greenwood Institute.
  • Singer, Dorothy. “Caution: Television May Be Hazardous to a Child’s Mental Health”. Developmental and Behavioral Pediatrics, Vol. 10, No. 5, October 1989.
  • Soesman, Albert. The Twelve Senses: Wellsprings of the Soul. 1998 England: Hawthorn Press.
  • Tiller, William. “Robust Manifestations of Subtle Energies in Physical Reality and Its Implications for Future Medicine”. Lecture, Stanford University, April 28th, 1999.
  • Winn, Marie. The Plug-in Drug. 1985 New York: Penguin Books.

Zuckerman, Diana M. and Barry S. Zuckerman. “Television’s Impact on Children”. Pediatrics, Vol. 75, No. 2, February 1985.

© Susan R. Johnson, M.D., 1999.

Traducere în limba română de Ana-Maria Sulu

Este permisă duplicarea și redistribuirea exemplarelor nelegate.

Cuvintele lui Charles de Gaulle, valabile și astăzi

statesman-soldier-and-writer-charles-de-gaulle

A circulat pe net un discurs al lui de Gaulle. Nu este un discurs, este un citat din cartea, în trei volume, a lui Alain Peyrefitte, diplomat, om politic, ministru, senator şi academician, un apropiat al generalului. Cartea se numeşte  „C’était de Gaulle” şi a apărut postum, între 1989 şi 1994 la Editura Fallois/Fayard. Citatul este din volumul I, pagina 52 şi reproduce o opinie a generalului Charles de Gaulle din 5 martie 1959, urmare evenimentelor din Algeria şi a propunerilor ca Algeria să se integreze, să devină o regiune, un arondisment al Franţei. Iată ce a spus de Gaulle, acum 56 de ani:

“C’est très bien qu’il y ait des Français jaunes, des Français noirs, des Français bruns. Ils montrent que la France est ouverte à toutes les races et qu’elle a une vocation universelle. Mais à condition qu’ils restent une petite minorité. Sinon, la France ne serait plus la France. Nous sommes quand même avant tout un peuple européen de race blanche, de culture grecque et latine et de religion chrétienne. Qu’on ne se raconte pas d’histoires ! Les musulmans, vous êtes allés les voir ? Vous les avez regardés avec leurs turbans et leur djellabas ? Vous voyez bien que ce ne sont pas des Français ! Ceux qui prônent l’intégration ont une cervelle de colibri, même s’ils sont très savants. Essayez d’intégrer de l’huile et du vinaigre. Agitez la bouteille. Au bout d’un moment, ils se sépareront de nouveau. Les Arabes sont des Arabes, les Français sont des Français. Vous croyez que le corps français peut absorber dix millions de musulmans, qui demain seront vingt millions et après-demain quarante ? Si nous faisions l’intégration, si tous les Arabes et Berbères d’Algérie étaient considérés comme Français, comment les empêcherait-on de venir s’installer en métropole, alors que le niveau de vie y est tellement plus élevé ? Mon village ne s’appellerait plus Colombey-les-Deux-Églises, mais Colombey-les-Deux-Mosquées !”

Într-o traducere aproximativă, limba lui Voltaire şi Moliere are farmecul ei intraductibil, dar, totuşi, iată:

„E foarte bine că exista francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franța e deschisă tuturor raselor și că are o vocație universală. Dar, cu condiția ca ei să rămâna o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Suntem totuși, înainte de toate, un popor european de rasă albă, de cultură greacă și latină și de religie creștină. Să nu veniți să povestiți basme. Musulmanii? V-ați dus să-i vedeți? I-ați privit cu turbanele și djelada-urile lor? Vedeți bine că nu sunt francezi! Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanți. Încercați să integrați uleiul și oțetul, agitați sticla și după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeți că populația Franței ar putea absorbi 10 milioane de musulmani, care mâine vor fi 20 și poimâine 40? Dacă noi facem integrarea, dacă toți arabii și berberii din Algeria vor fi considerați francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franța continentală, când nivelul vieții e mult mai elevat? Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema „Colombey-două biserici”, ci „Colombey-două moschei”.”

Spuneți și voi dacă nu se aplică și-n ziua de azi!

Sursa informații: www.evz.ro

Evoluția relațiilor

love evolution

Sunt conștientă că ar fi fost mult mai interesant dacă făceam treaba asta de S.F Valentin, sau de Dragobeți și Dragobete, dar acum mi-a venit ideea și să aștept până la anul ar fi prea crunt. Despre ce e vorba vă întrebați? O recapitulare a vizunii mele despre iubire și relații.

De prin 2010, când m-am apucat serios de scris, m-am tot îndrăgostit, reîndrăgostit și supra-îndrăgostit (sau cel puțin așa mi se părea atunci) de diverși băieți, cavaleri și oameni. Și de fiecare dată, am avut cu totul altă părere despre dragoste, în funcție de tipul relației pe care o aveam la momentul respectiv.

Și pentru că toată lumea face filmulețe pe youtube cu Evoluția Muzicii, Evoluția Dansului etc., m-am gândit că Evoluția iubirii și a relațiilor, din punctul meu de vedere, ar fi ceva cel puțin interesant și pe alocuri haios. 

2010

„…nu e aşa important primul sărut, ci primul sărut cu persoana pe care o vei iubi tot restul vieţii.

La început nu eşti convinsă că el este alesul, dar simţi o forţă necunoscută cum te acaparează şi te impulsionează să te apropii de chipul său. Nu eşti sigură de ce se va întâmpla şi totuşi deja simţi conturul buzelor sale. Privirile vi se intersectează iar timiditatea dispare ca prin magie. Lăsând frâu liber imaginaţiei, buzele vi se unesc într-un dans înflăcărat şi brusc nu mai contează cum eşti îmbrăcată, dacă te priveşte cineva şi mai ales, dacă ai mai sărutat pe cineva înaintea lui. Şi eşti 100% sigură că va fi ultimul prim sărut.” – text apărut pe Belva.

„În loc să renunţăm la tot ce am avut până acum, de ce să nu facem un efort pentru a îmbunătăţi lucrurile? Hai să dăm orgoliul la o parte sau să riscăm să fie călcat în picioare, pentru a ne ameliora situaţia! Hai să luptăm pentru fericire şi să nu aşteptăm să ni se dea mură-n gură!” – text apărut În Grădina Mea

love1

2011

„…ajungi la casă şi când să scoţi banii din portofel, o poză minusculă se strecoară dintr-un buzunărel şi cade lângă piciorul tău. E el. Şi ce frumos e! Te uiţi stupefiată în jos şi într-un impuls de moment o acoperi cu talpa. Plăteşti pentru cele trei sacoşe pline şi pleci în grabă. În spatele tău se aude: “domnişoară, v-a căzut o poză!”, dar tu ştii că poza nu este singura la pământ.” – text apărut pe Belva.

Iubesc pasional, rapid, fulgerător. Sunt încă adolescenta rebelă care s-ar urca pe boxă, în club, alături de băiatul rău şi periculos din ultima bancă. Iubesc pasional căci ţin minte nebunia cu care acţionam alături de tine, spiritul de aventură care reuşea să te uimească, viclenia cu care reuşeam să te conving să faci cele mai tâmpite şi perverse lucruri. Voiam să te iubesc la  150 de km/h; la 200 m înălţime, suspendaţi de o funie; sub apa mării, iarna. Voiam să nu-mi vezi frica niciodată, deşi tot timpul eram timorată, de parcă presimţeam în fiecare clipă, o altă tragedie. Dar tu m-ai ajutat să-mi controlez teama şi ai suferit, luptându-te cu gândurile mele pesimiste. De aceea, încă te mai iubesc, pasional, rapid, fulgerător.” – text apărut În Grădina Mea

tiger love

2012

„…toată lumea vrea să-şi trăiască viaţa la viteză maximă. Nimeni nu mai are răbdare să se îndrăgostească înainte de a se „cupla”; singurătatea a devenit un fel de boală de care toată lumea vrea să se vindece cu orice preţ.” – text apărut pe Belva.

„Nu am avut zeci de relaţii, dar cele câteva care mi-au „îmbulinat” viaţa, m-au învăţat că tot ce urmează după „ hai să luăm o pauză” face rău la corason! Să fim serioşi, realitatea nu e ca o telenovelă în care bagi publicitate cu Dero Alb Dalb timp de 10 minute şi apoi continui de unde ai rămas. În momentul în care apar nesiguranţa, lipsa de aer şi dorinţa de libertate, e clar că s-a rupt o verigă din lanţul fericirii. Totul începe să meargă pe dos şi două săptămâni departe unul de celălalt nu e o soluţie. Căci o să pară roz când veţi reveni unul în braţele celuilalt, dar nu pentru mult timp. Nu se ştie niciodată când va erupe din nou vulcanul şi ce pagube va face! …o relaţie de viitor nu are nevoie de publicitate, chiar dacă reclamele sunt haioase!” – tot pe Belva.

drunk love

2013

„Fiecare femeie are nevoie, la un moment dat, de un gest care să dovedească cât de mult o iubeşte bărbatul pe care l-a ales. Fie că îi cere portofelul la control, fie că are nevoie de înţelegerea lui sau de un breloc pe care să scrie „Te iubesc, Geta!”, fiecare femeie apreciază o declaraţie de dragoste care să se muleze pe ale sale pretenţii; iar dacă găseşte bărbatul care să-i ofere ceea ce îşi doreşte, nici ea nu se va lăsa mai prejos şi-i va umple viaţa de mici declaraţii personalizate.” – text apărut pe Belva

„Te-am trântit de toţi pereţii şi te-am acuzat pentru tot ce a mers rău în viaţa mea! Am spus că nu mai am nevoie de tine, dragoste!… că totul ar fi mult mai uşor dacă ai pieri din sufletul meu! Şi ai plecat… m-ai abandonat şi ai lăsat în urmă doar un gol imens. M-ai lăsat cu amintiri şi lacrimi, cu cântece şi replici ofilite din filme. Mi-ai oferit o poveste cu un singur personaj principal: eu. ”text apărut În Grădina Mea

family guy love

2014 (până în prezent… cine știe, până la sfârșitul anului…)

„De ce mă privești cu ochii plini de venin atunci când în preajma mea se află o prezență masculină, chiar dacă e acolo doar pentru a schimba o vorbă? De ce arunci cu săgeți, când ai spus că, orice s-ar întâmpla, vei rămâne un prieten bun? De ce l-ai străfulgera pe cel care mă face să zâmbesc, dacă mi-ai spus că tot ce-ți dorești este să mă vezi fericită?

Dragul meu,

Vei întâlni pe altcineva. Voi întâlni pe altcineva. Poate că unul dintre noi a făcut asta deja. Hai să nu ne mai luptăm în priviri ucigătoare și să ne lăsăm să fim fericiți, indiferent cu cine alegem să fim! Hai să lăsăm telenovelele pentru Acasă TV! Eu nu sunt sărmana Maria, iar tu nu ești niciun Jose…” – text apărut pe Belva.

„Nu vrei să începi, nu vrei să termini. Nu vrei să schimbi, nu vrei să repari. Nu vrei nimic altceva decât să te simți la fel, mult, mult timp. Nu are nicio legătură cu veșnicii fluturi din stomac, cu banalul nod în gât, cu nevoia disperată de a lega pe cineva de șoldurile tale. Nu are legătură cu dorința de control, de cunoaștere, cu setea de necunoscut.

E doar un sentiment, care te face să treci altfel prin zilele friguroase, căci, prin dărnicia sa, îți încălzește și colțul cel mai întunecat al sufletului. E doar o senzație de prea mult bine, un bine care te sufocă și apoi te salvează, care te aruncă într-un capăt al patului, cu ochii lipiți de tavan. E doar o stare care nu te împinge spre planuri de viitor, ci spre pofta de a profita din plin de prezent.” – text apărut În Grădina Mea

Lorelai Luke

Și acum mă întreb: să fie cu adevărat o evoluție sau doar o simplă trecere a anilor?

Sursa foto: pinterest.com

Asta e viața!

Răsfoind paginile internetului am dat de un text al scriitorului brazilian Paulo Coelho. Citindu-l mi-am dat seama că în faţa ochilor mi se arătau exact cuvintele de care aveam nevoie pentru a mă încuraja. Tocmai de aceea îl împart, aici, cu voi, în speranţa că va mai “atinge” şi alte persoane.

„Întotdeauna este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.

Ţi-ai terminat munca?

Ţi s-a încheiat o relaţie?

Nu mai locuieşti în acea casă?

Trebuie să pleci într-o călătorie?…

Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întîmplară cutare şi cutare lucruri.

Dar te vei consuma degeaba şi la nesfîrşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi , noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte.

Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebîndu-ne “de ce”. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întîrziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.

Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă!

De aceea, cîteodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hîrtiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte.

Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avînta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul.

Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţînare a “filmului tău personal” îi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî.

Viaţa nu se află decît înainte, niciodată înapoi. Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele?

Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie.

Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina, închide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămîne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.

Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nici o persoană, nici un loc, nici o muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur.

Ești, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi.

A te desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu este indispensabil. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te!

Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală şi, orice vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.

Asta e viața!”

Re-facerea lumii – despre normalitate şi normalizare

De cele mai multe ori, prefaţa cărţii pe care urmează să o citesc mă plictiseşte teribil. Nu am răbdare să citesc mai mult de 2-3 rânduri şi trec mai departe, la lectura propriu-zisă. Însă, de data asta, prefaţa unei cărţi mi-a surâs atât de frumos încât m-am gândit să o împărtăşesc şi cu voi. Cartea se numeşte “Mintea absorbantă”, este scrisă de Maria Montessori; iar prefaţa ei sună cam aşa:

maria_montessori“Să ne imaginăm că o sută de oameni cocoşaţi, şchiopi, ciungi, cu părţi ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel şi chip, altfel sănătoşi tun, hotărăsc, cu bună intenţie, să construiască împreună o casă. În ciuda intenţiilor bune, procesul de construcţie va fi extrem de anevoios. Şchiopul va răsturna găleţile cu mortar ale cocoşatului pentru că va călca alături; împălişatul, privind în stânga şi păşind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că le va potrivi cum ştie el, etc. Construcţia merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construieşte. Deviaţiile de la normalitatea fizică produc toate necazurile şi întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical şi că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeţi că este anormal din punct de vedere fizic?

Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă sub aspectul personalităţii omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, ţâfnoşenia, harţagul, timiditatea, violenţa, ura, avariţia, dezordinea şi confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoaşe ale personalităţii umane. Şi pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviaţii, nu mai suntem în stare să recunoaştem adevărata normalitate în sfera personalităţii. Însă, aşa cum deviaţiile fizice au cauze externe şi cele ale personalităţii se datorează factorilor de mediu. Omul a progresat în afară până la dimensiuni nebănuite, explorează spaţiul cosmic, stăpâneşte energiile naturii, dar în interior a rămas acelaşi de veacuri. Războaiele, conflictele şi ameninţările continuă fără încetare. Omul e victimă a civilizaţiei pe care a construit-o. Mai bine de trei sferturi din munca sa pe această planetă e dedicată reconstruirii a ceea ce distruge şi satisfacerii deviaţiilor sale.

Despre normalitate şi normalizare este vorba în această carte. „M-aş discredita dacă ar fi să salut această carte ca fiind cea mai importantă care a apărut vreodată în istoria umanităţii (pe lângă Sfânta Scriptură). Totuşi, dacă mi s-ar cere, n-aş putea să numesc unul din momentele mai importante pentru prosperitatea viitoare a omului”, afirmă Claude A. Clermont, traducătoarea acestei cărţi în limba engleză în 1958. Şi dacă Biblia se referă la Facerea lumii, această carte, şi întreaga operă a Mariei Montessori, ar putea fi intitulată, fără a greşi prea mult, Re-facerea lumii.

„Noi ştim”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”. Toate drepturile omului clamate pe toate meridianele devin caduce fără dreptul la normalitate. Ce rost are să dai libertate unor deviaţii de la normalitate?

Când, în 1995, am început proiectul Montessori to Romania înfiinţând prima grupă de grădiniţă Montessori din România postbelică şi organizând primul curs de formare în pedagogia Montessori a educatoarelor ţinut vreodată în România împreună cu fundaţii şi institute din SUA, sub egida Association Montessori Internationale, m-am izbit de toate răutăţile umane. Atunci voiam să ajut la reformarea învăţământului din ţara noastră, dar terenul nu era copt încă. Astăzi, când situaţia indisciplinei în şcoala românească a devenit subiect general al mass-mediei, cred că apariţia acestei cărţi în limba română va genera un proces de reflecţie asupra modului cum concepem educaţia.

Montessori e mai mult decât o metodă sau un sistem de educaţie, e o mişcare universală pentru drepturile copilului. „ Nimic nu este în lumea adultului dacă n-a fost mai întâi în lumea copilului”. Reforma educaţiei nu e o problemă care aparţine sistemului de învăţământ, e o problemă socială. A conflictului neştiut, neînţeles şi ignorat dintre doi mari poli ai omenirii; adulţii şi copiii. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluţii, mişcările feministe promovează eliberarea femeilor şi egalitatea cu bărbaţii; e nevoie de o mişcare de eliberare a copiilor de sub prejudecăţile adulţilor. De o revoluţie non-violentă. Ultima.

Sergey Brin şi Larry Page sunt doi tineri care au creat motorul de căutare pe internet Google. Au o avere de multe milioane de dolari. Brin conduce o maşină obişnuită iar Page nu şi-a construit nici o vilă şi locuieşte într-un apartament închiriat. Pentru ei munca în folosul omenirii e cea mai mare satisfacţie. În 2004 la un post de televiziune american ei au declarat că succesul lor se datorează educaţiei Montessori pe care au primit-o în copilărie.

Ianuarie, 2006
Dr. MARCEL CĂPRARU, Președinte Asociația Alternative Pedagogice, Dr. Turnu Severin”

Presimt că va fi o lectură interesantă…

Sursa foto: lectura-publica.blogspot.com

Scrisul poate linişti durerile sufleteşti

74996_10151211398736623_964713739_n

Am învăţat
că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană usor de iubit. Restul… depinde de ceilalţi.

Am învăţat 
că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese.

Am învăţat 
că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.

Am învăţat 
că nu contează CE ai în viaţă, CI PE CINE AI.

Am învăţat 
că te descurci şi ţi-e folositor farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fii bine să ştii ceva.

Am învăţat
că nu trebuie să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu.

Am învăţat 
că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a-i ajuta.

Am învăţat 
că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.

Am învăţat 
că trebuie să te desparţi de cei dragi folosind cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.

Am învăţat
că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.

Am învăţat
că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.

Am învăţat 
că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.

Am învăţat
că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.

Am învăţat
că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.

Am învăţat
că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta.

Am învăţat
că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat
că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat
că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

Am învăţat 
că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat 
că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale.

Am învăţat
că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.

Am învăţat
că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă.

Am învăţat
că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat
că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta.

Am învăţat
că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti.

Am învăţat
că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…

Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit.

Octavian Paler

Nu le-am învăţat încă pe toate, dar lucrez la asta, pentru că simt că omul acesta a ştiut ce spune când a conceput aceste învăţături…

Sursa foto: pinterest.com

Tot răul spre bine!

Stay_Positive2

“Se spune că orice se întâmplă în viață este spre binele nostru… așa că încetează să mai fii pesimist în ceea ce privește viitorul și lasă trecutul!

După evenimentele de la 11 septembrie, o firmă a invitat membrii rămăși ai altor firme care fuseseră afectate de atentate să împartă spațiul de birouri rămas disponibil.

La una din întâlnirile de dimineață, șeful serviciului de securitate a spus poveștile acelor oameni rămăși în viață… și motivele lor au fost toate lucruri “MĂRUNTE”:

De ex. directorul firmei a supraviețuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădinița.

Un altul a rămas în viață fiindcă ieșise să cumpere gogoși.

O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu sunase ceasul deșteptător.

Un altul a pierdut autobuzul.

Un altul și-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun și a trebuit să se schimbe.

Altuia nu i-a pornit mașina.

Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la școală.

Exemplul care i-a uimit pe toți, însă, a fost al unui om care se încălțase cu o pereche de pantofi noi în dimineață aceea. Pe drum spre serviciu l-au ros pantofii și s-a oprit la farmacie să cumpere leucoplast. De aceea este în viață astăzi.

Acum, când mă înțepenesc în trafic, pierd un lift, mă întorc din drum să răspund la telefon… adică toate acele lucruri mărunte care mă enervează, mă gândesc că probabil acela este locul în care destinul vrea că eu să mă aflu în acel moment…

Data viitoare când dimineața ta pare că începe prost, când copiii se îmbrăca prea încet, nu găsești cheile mașinii, prinzi toate semafoarele pe roșu, nu te simți supărat sau frustrat.

Gândește-te că poate așa e dat să se întâmple. Și tot ce ni se întâmplă se întâmplă cu un scop. Zâmbește, gândește pozitiv și treci peste, pt că viața e prea frumosa ca să-ți bați capul cu tot felul de lucruri mărunte.”

Sursa text: neuronu.ro

Sursa foto: twitter.com

%d bloggers like this: