Archive for the ‘În grădina mea se citeşte’ Category

Recenzie scurtă la jumătate de volum – Fluturi

Sau, mai clar: comentez o frântură din prima aripioară a fluturilor din Irina Binder. 

Fluturi-Irina-Binder

Nu-mi displace cartea în așa hal încât să o fac pe biata autoare cu ou și oțet aici, așa cum au făcut-o mulți pe blogurile lor. Intenția ei de a scoate pe piață o poveste a fluturilor din stomac e lăudabilă. Dar  știți cum se spune: drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Irina (personajul, nu autoarea) e o fată modestă. Atât de modestă încât ține să menționeze o dată la 10 pagini cât de modestă e ea! Și să nu uităm divă, frumoasă, cu sânii mari (exagerat de mari, da? Să nu cumva să vă gândiți la mari-măricei. Nu, dom’le! Mari cât Australia.) și extraordinar de inteligentă și sufletistă. Fata asta le are pe toate, ce mai încolo și-ncoace!

Citind anumite paragrafe, stăteam și mă gândeam „băi, poate totuși are o tentă de pamflet și n-o înțeleg eu”, dar pe măsură ce înaintează povestea, nu pot decât să constat cu întristare că autoarea e cât se poate de serioasă în a ne prezenta aventurile însiropate ale personajului feminin.

Ce-i drept, când am început să citesc romanul și am dat de introducerea filosofică a autoarei, mi-am adus aminte de mine pe la 16 ani, când născoceam și eu tot felul de teorii de tipul „cine sunt și ce caut pe planeta asta?”, „care-i rolul sufletului meu în ecuația cu atâtea necunoscute a universului?”, „câte ouă are baba?” etc. Apoi, de la următoarele pagini, iluzia a fost spulberată și am pătruns într-o adaptare a tuturor telenovelelor de pe Acasă TV, la un loc.

Nu, nu exagerez cu nimic. Povestea se desfășoară cam așa:

„Îl iubesc pe Matei. Îl urăsc pe Matei. Ce mișto e Robert! Ce-mi place de străinul ăla care mă sună repetat și nu vorbește, doar ascultă toate prostiile pe care le debitez eu! Sigur e un mascul feroce care n-are ce face cu timpul și banii și nu un violator în serie, cu chelie, burtă și doi dinți lipsă în față. Ah, dar Matei mă adoră! Și Robert m-ar … plimba un pic cu mașina. Uf, uite-l și pe Raul cum mă seduce din priviri. Matei. Robert. Străinul. Raul…Matei. Robert. Străinul. Raul…”

Și n-am ajuns decât la jumătatea primului volum. Sunt curioasă cam câți bărbați incredibil de arătoși, plini de bani și deștepți se vor mai îndrăgosti nebunește de diva noastră până la final.

Da, fix din cauza asta citesc în continuare. Nu pentru că e o poveste pe care mi-aș dori să o trăiesc și eu (așa cum se întâmplă după ce termin de citit romane cu adevărat de calitate), nu pentru că mă regăsesc în vreun personaj (idem paranteza anterioară), nici măcar pentru că ar avea citate demne de reținut; ci pentru că sunt curioasă cam cât de departe poate ajunge autoarea cu exagerarea calităților personajului principal feminin. 

O felicit pe această cale pe autoare, căci a reușit să creeze un roman care fie te captează prin poveste (ceea ce s-a întâmplat în cazul multor mândre – vezi pagina de facebook), fie prin inepție. Pentru mine a fost a doua variantă, căci nu-mi vine să cred nici acum cât de lăudată și căutată poate fi o carte care e plină de paragrafe cărora le lipsește coerența, corectitudinea gramaticală și logica.

Îmi vine să o iau de la capăt și să le subliniez cu roșu. Dar mai bine o continui și trag o linie estimativă, la final. 

Ce vă recomand?

Să n-o începeți. Căci ori o să vă placă, ori o să vă intrige… oricum ar fi, o să fiți curioși să-i aflați finalul.

sursa foto: librex.ro

Infectată cu „amor deliria nervosa” – Delirium, Lauren Oliver

Au trecut câteva luni bune de când n-am mai reușit să citesc o carte cap-coadă într-o singură zi, fără să o las din mână. Deja îmi părea incredibil că voi mai apuca să fac asta în viitorul apropiat, până azi dimineață, când am luat din bibliotecă volumul „Delirium”, al autoarei Lauren Oliver. 

Scriu această recenzie la 15 minute după ce am citit ultima frază și pot spune fără ocolișuri că abia aștept să încep volumul II: „Pandemonium”.

1909955_755121237927340_7684793255846964060_n

De la prima pagină m-a făcut să zâmbesc și să ridic obișnuita sprânceană, stârnindu-mi curiozitatea prin fraza: „Cele mai periculoase boli sunt cele care ne fac să credem că suntem sănătoși.” 

Am dat din cap aprobator și am zis „hai, că o să fie interesant!”. Și așa a și fost!

Într-o lume distopică, în care dragostea este considerată cea mai de temut boală, o întâlnim pe Lena (Magdalena Haloway), o puștoaică de 17 ani care abia așteaptă ziua ei de naștere; dar nu pentru a primi cadouri, tort și șampanie, ci pentru a face intervenția chirurgicală obligatorie, menită să o salveze de o eventuală contaminare cu „amor deliria nervosa”

La începutul volumului, Lena este prototipul fetei timide, panicate, cu mintea îngrădită de concepțiile altora. Mai pe scurt: speriată de bombe. Pe parcursul cărții, însă, continua tensiune în care se află începe să se disipe, palmele-i veșnic transpirate încep să se mai usuce și gândurile-i prind curaj să iasă din cușca minții. Asta, bineînțeles, când în peisaj apare Alex, Invalidul număru 1, aflat sub acoperire (ca-n filmele cu James Bond).

*Invalid = persoană considerată sălbatică, ce trăiește în afara granițelor orașului și care a refuzat operația de vindecare

Lena are și o prietenă, evident! Și ca-n orice poveste ce merită ecranizată, caracterele lor se află într-o antiteză totală. Dacă Lena este aia timidă și nu chiar preocupată de aspectul ei fizic, prietena ei, Hana, este de-o frumusețe orbitoare și de o jovialitate ieșită din comun. Să mai menționez că una trăiește într-un cartier luxos și alta într-unul mai sărăcăcios? Cred că v-ați dat deja seama care, cum și-n ce fel.

Da, e o carte simplă. Nu-ți trebuie torturați neuronii ca să te prinzi despre ce vorbește autoarea. Nu e o carte din aia dificilă, unde te chinui 5 minute la o frază,  ca să înțelegi ce vrea să transmită scriitorul. E un roman de dragoste…

Dar nu-i banala poveste de dragoste interzisă, a unor tineri neînțeleși! Întreaga dragoste e interzisă.

„Se spune că leacul iubirii mă va face fericită pe veci.
Și întotdeauna am crezut asta.
Până acum.
Acum totul s-a schimbat.
Acum aș prefera să mă infectez cu iubire fie și numai o fracțiune de secundă decât să trăiesc o sută de ani în minciună.”

Eu chiar n-am putut să o mai las din mână, odată ce am început să o citesc. M-a încântat ideea romanului, m-au atras replicile dintre personaje, gândurile lor și temerile pe care le țineau închise în adâncul minții. Am râs, la anumite pasaje, când Lena dădea dovadă de o neîndemânare crasă dar am fost și emoționată în pasajele când aceasta rememora relația pe care o avea cu mama sa, ucisă de boala amor deliria nervosa. 

Și chiar a reușit, pe alocuri, să mă pună pe gânduri:

Cum ar fi o lume în care să-ți fie interzis să iubești? O lume în care partenerul ți-l alege un calculator, în care îmbrățișările, dansul, poezia, muzica și lacrimile sunt considerate ilegale. O lume în care nu mai ai voie să ieși din casă după ora 9, când se dă stingerea; unde te poți aștepta oricând să fii controlat până la piele de agenți de patrulare și trimis în cele mai putrede colțuri ale Criptelor, dacă încalci vreo umbră de regulă din „Cartea Tăcerii”. O lume unde cei îndrăgostiți sunt arestați în cel mai grosolan mod cu putință, târâți cu forța din casele lor, legați cu cabluri și loviți cu bâte.

Brrr…

184496_755216047917859_4456798163128555194_n

Eu recomand cartea tuturor celor amatori de povești de dragoste deosebite. Căci, deși e împânzită de mici clișee, cartea este scufundată în romantism, în inocența adolescenței și obstacolele ce apar în viața oricărui tânăr îndrăgostit.

„Nu poți să fii fericit dacă nu cunoști nefericirea!”

P.S: vă avertizez că se termină atât de tulburător, încât nu ai cum să nu-ți dorești să citești volumul II.

„Beatles” – Lars Saabye Christensen

lars-saabye-christensen-beatles-529Când mi s-a pus în brațe, anul trecut, un teanc de cărți gratuite de la Biblioteca V.A Urechia, Galați, mi-am spus că nu are ce să fie de capul lor, căci altfel nu s-ar da așa… Dar pe la începutul lui noiembrie, unul din titluri îmi tot făcea cu ochiul de pe raft. ”Beatles”, scrisă de Lars Saabye Christensen părea că vrea din ce în ce mai mult să ajungă în mâinile mele.

Nu eram eu fana celor de la Beatles. Dacă mă puneai să enumăr câteva titluri de melodii, mai mult de 5 nu-mi veneau în minte. Dar după ce am citit descrierea romanului, de pe ultima copertă, mi-am zis că merită o încercare. Și a meritat din plin.

Cu toții ne-am visat pe scenă, cântând o melodie de-a formației noastre preferate. Să nu ne ascundem după deget! Pentru mine a fost Sweet Child of Mine de la Guns N’ Roses. Pentru cele patru personaje principale ale cărții era orice piesă de la Beatles. Kim, Ola, Seb și Gunnar se visează de la o vârstă fragedă, membri ai unei trupe cel puțin la fel de bune ca The Beatles. În viziunea lor de a deveni faimoși, Kim ar fi fost un fel de Paul McCartney, Ola ar fi fost Ringo Starr, Seb – George Harrison şi Gunnar – John Lennon; și s-ar fi numit The Snafus. 

Romanul urmărește maturizarea celor patru copilandrii, trecerea lor prin adolescența îmbibată de alcool, marijuana, muzică și poftă de a iubi la umbra pick-up-ului. Și ceea ce m-a impresionat cel mai mult e că autorul nu a încercat să menajeze niciun personaj, oferind cititorului realismul de care are nevoie pentru a nu mai lăsa volumul din mână. Fiecare personaj are defectele sale, evident subliniate prin tot soiul de pățanii specific adolescentine; fiecare personaj are cel puțin un membru al familiei care e lipsit de câteva țigle pe casă și fiecare personaj are planurile date peste cap atunci când îi este lumea mai dragă. Exact ca-n viața de zi cu zi. 

Cartea este împânzită cu pasaje umoristice care tind să te arunce în propriul trecut, pe când aveai 15 ani și dansai, alcoolizat, cu un schelete, sau plecai pentru prima oară într-o excursie cu cortul. De exemplu:

beatles 3

(sursa: http://www.fascination-street.ro)

Dar, de asemenea, are și fragmente destul de dramatice, care te fac să-ți ferești privirea câteva secunde. Bătăile dintre găști, teama, fuga, captivitatea, imposibilitatea de a o scoate la capăt; toate se regăsesc în cele 542 de pagini ale romanului.

E o poveste care merită savurată și nu e un clișeu să spun că merge numai bine cu muzica celor de la Beatles pe fundal. Pe parcursul cărții am descoperit titluri de melodii pe care le mai ascultasem, demult, dar de ale căror existență uitasem total. Am fost fericită să le regăsesc și am fost și mai fericită când am dat de piese minunate pe care nu le ascultasem niciodată.

Dacă nu v-am convins până acum să o lecturați, vă mai las un ultim indiciu: fiecare capitol este denumit după câte o piesă Beatles. Și da, are legătură cu conținutul!

Cartea o găsiți de cumpărat, aici: Beatles – Lars Saabye Christensen

P.S: în 2014 a apărut și ecranizarea. Urmează să o văd (dacă o găsesc pe undeva online) și revin cu o părere.

Re-facerea lumii – despre normalitate şi normalizare

De cele mai multe ori, prefaţa cărţii pe care urmează să o citesc mă plictiseşte teribil. Nu am răbdare să citesc mai mult de 2-3 rânduri şi trec mai departe, la lectura propriu-zisă. Însă, de data asta, prefaţa unei cărţi mi-a surâs atât de frumos încât m-am gândit să o împărtăşesc şi cu voi. Cartea se numeşte “Mintea absorbantă”, este scrisă de Maria Montessori; iar prefaţa ei sună cam aşa:

maria_montessori“Să ne imaginăm că o sută de oameni cocoşaţi, şchiopi, ciungi, cu părţi ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel şi chip, altfel sănătoşi tun, hotărăsc, cu bună intenţie, să construiască împreună o casă. În ciuda intenţiilor bune, procesul de construcţie va fi extrem de anevoios. Şchiopul va răsturna găleţile cu mortar ale cocoşatului pentru că va călca alături; împălişatul, privind în stânga şi păşind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că le va potrivi cum ştie el, etc. Construcţia merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construieşte. Deviaţiile de la normalitatea fizică produc toate necazurile şi întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical şi că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeţi că este anormal din punct de vedere fizic?

Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă sub aspectul personalităţii omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, ţâfnoşenia, harţagul, timiditatea, violenţa, ura, avariţia, dezordinea şi confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoaşe ale personalităţii umane. Şi pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviaţii, nu mai suntem în stare să recunoaştem adevărata normalitate în sfera personalităţii. Însă, aşa cum deviaţiile fizice au cauze externe şi cele ale personalităţii se datorează factorilor de mediu. Omul a progresat în afară până la dimensiuni nebănuite, explorează spaţiul cosmic, stăpâneşte energiile naturii, dar în interior a rămas acelaşi de veacuri. Războaiele, conflictele şi ameninţările continuă fără încetare. Omul e victimă a civilizaţiei pe care a construit-o. Mai bine de trei sferturi din munca sa pe această planetă e dedicată reconstruirii a ceea ce distruge şi satisfacerii deviaţiilor sale.

Despre normalitate şi normalizare este vorba în această carte. „M-aş discredita dacă ar fi să salut această carte ca fiind cea mai importantă care a apărut vreodată în istoria umanităţii (pe lângă Sfânta Scriptură). Totuşi, dacă mi s-ar cere, n-aş putea să numesc unul din momentele mai importante pentru prosperitatea viitoare a omului”, afirmă Claude A. Clermont, traducătoarea acestei cărţi în limba engleză în 1958. Şi dacă Biblia se referă la Facerea lumii, această carte, şi întreaga operă a Mariei Montessori, ar putea fi intitulată, fără a greşi prea mult, Re-facerea lumii.

„Noi ştim”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”. Toate drepturile omului clamate pe toate meridianele devin caduce fără dreptul la normalitate. Ce rost are să dai libertate unor deviaţii de la normalitate?

Când, în 1995, am început proiectul Montessori to Romania înfiinţând prima grupă de grădiniţă Montessori din România postbelică şi organizând primul curs de formare în pedagogia Montessori a educatoarelor ţinut vreodată în România împreună cu fundaţii şi institute din SUA, sub egida Association Montessori Internationale, m-am izbit de toate răutăţile umane. Atunci voiam să ajut la reformarea învăţământului din ţara noastră, dar terenul nu era copt încă. Astăzi, când situaţia indisciplinei în şcoala românească a devenit subiect general al mass-mediei, cred că apariţia acestei cărţi în limba română va genera un proces de reflecţie asupra modului cum concepem educaţia.

Montessori e mai mult decât o metodă sau un sistem de educaţie, e o mişcare universală pentru drepturile copilului. „ Nimic nu este în lumea adultului dacă n-a fost mai întâi în lumea copilului”. Reforma educaţiei nu e o problemă care aparţine sistemului de învăţământ, e o problemă socială. A conflictului neştiut, neînţeles şi ignorat dintre doi mari poli ai omenirii; adulţii şi copiii. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluţii, mişcările feministe promovează eliberarea femeilor şi egalitatea cu bărbaţii; e nevoie de o mişcare de eliberare a copiilor de sub prejudecăţile adulţilor. De o revoluţie non-violentă. Ultima.

Sergey Brin şi Larry Page sunt doi tineri care au creat motorul de căutare pe internet Google. Au o avere de multe milioane de dolari. Brin conduce o maşină obişnuită iar Page nu şi-a construit nici o vilă şi locuieşte într-un apartament închiriat. Pentru ei munca în folosul omenirii e cea mai mare satisfacţie. În 2004 la un post de televiziune american ei au declarat că succesul lor se datorează educaţiei Montessori pe care au primit-o în copilărie.

Ianuarie, 2006
Dr. MARCEL CĂPRARU, Președinte Asociația Alternative Pedagogice, Dr. Turnu Severin”

Presimt că va fi o lectură interesantă…

Sursa foto: lectura-publica.blogspot.com

50 de umbre întunecate – povestea continuă

A trecut ceva timp de când am promis că-mi voi face timp şi pentru celelalte umbre ale domnului Grey. De aceea, “zeiţa mea intimă” s-a simţit cu musca pe căciulă şi m-a împins către volumul doi al faimoasei poveşti de dragoste turbată: “Cincizeci de umbre întunecate” – E.L.James.

fifty-shades-darker-450x600

Dacă primul volum l-am citit amorţind pe scaun în faţa calculatorului, m-am gândit că ar merita să îl citesc pe al doilea de pe tabletă, că doar nu o am degeaba; cărţile în format normal nu am avut curaj să le cumpăr (portofelul meu s-a făcut mic de tot în fundul buzunarului când am citit preţul).

Nu ştiu dacă volumul doi a fost scris mai bine sau dacă a fost de vină poziţia relaxată, cu capul pe pernă şi tableta în mână, dar mi-a plăcut de o sută de ori mai mult decât primul volum. Mi-a părut acţiunea mult mai frumos conturată, scenele de sex lăsate undeva mai spre fundal, povestea punând accent mai mult pe relaţia sentimentală dintre cele două personaje principale, şi parcă nici “zeiţa intimă” a Anastasiei nu m-a mai iritat pe retină aşa tare.

Dacă în primul volum, Ana roşea la orice semn venit din partea lui Christian, în partea a doua a trilogiei, capătă ceva mai mult curaj dar nu şi stimă de sine. Prinde “tupeu” la categoria jocuri şi scenarii erotice, dar când vine vorba de cealaltă parte a relaţiei, încrederea în propria persoană se află tot sub nivelul mării. Pe tot parcursul cărţii, îl venerează pe Christian pentru felul în care arată, gândeşte, simte; îi aplaudă generozitatea, sufletul cald şi primitor (după ce a îndurat o copilărie groaznică) dar nu reuşeşte să-şi dea seama de ce el e atras de ea. Întrebări precum “Oare ce vede la mine?”, “Sunt suficient de bună pentru el?”, “Oare îi pot satisface toate nevoile?” apar frecvent în toate capitolele.

Firul poveştii e chiar simplu. Deşi citisem anumite recenzii unde lumea se plângea că povestea e prea încurcată, mie mi s-a părut chiar (prea) uşor de urmărit. Volumul începe cu durerea resimţită de Ana, după despărţirea de Christian. Îi este dor de el dar în acelaşi timp, îi este frică de ceea ce poate face ciudăţenia din el. L-ar suna, dar parcă nu… Ar vrea să-l vadă, dar parcă nu… Îi simte lipsa dar parcă nu…

Fifty-Shades-Darker-Worship-fifty-shades-trilogy-30586366-1920-1080

Într-un final, însă, ajung să se întâlnească pentru o expoziţie de fotografie, unde Christian, orbit de o gelozie şi o posesivitate ieşită din comun, cumpără toate fotografiile cu Ana, realizate de prietenul ei, Jose. După câteva discuţii şi priviri cu subînţeles, ajung să se împace. Relaţia lor însă nu va fi la fel ca în primul volum.

Sexul e chiar normal, fără jucării, cătuşe, funii, nuiele, dopuri şi bile (mai puţin spre final, unde ni se prezintă o scenă BDSM în “camera de joacă”, singura de altfel); sentimentele lor devin din ce în ce mai intense şi, la un moment dat, chiar are loc un schimb de roluri: Ana devenind dominatoarea, iar Christian supusul; ceea ce m-a surprins un pic…

Printre scenele romantice şi cele erotice, mai apare şi ceva acţiune: noul şef al Anei este cam pervers şi el şi face tot posibilul să ajungă sub fusta ei; Ana nu se lasă prea mult protejată de Christian şi vrea un strop de independenţă, încăpăţânare ce ajunge să o coste de câteva ori: trezindu-se înghestuită în colţul unui birou de către şeful ei sau ameninţată cu pistolul de o psihopată, fostă supusă de-a lui Christian; Elena, prietena cea mai bună a lui Christian, îi dă şi ea bătăi de cap, cu insistenţa de a se întâlni şi a sta la taclale; o licitaţie la un bal-mascat o pune într-o ipostasă cam stânjenitoare; iar câteva detalii din trecutul Dominatorului ei viciat aproape că o pun pe fugă.

tumblr_m8lmjtDeih1qdq0cto1_500

Cu doze mici de amuzament pe ici, pe colo, volumul al doilea al trilogiei a fost mai mult pe gustul meu decât primul; iar finalul său m-a făcut curioasă pentru cel de-al treilea volum, aşa că nu cred că va mai dura mult până îl voi răsfoi şi pe acela. Chiar sunt curioasă ce i-a mai trecut prin cap scriitoarei E.L.James de data asta. Un accident, un viol, o răpire sau un cuplu fericit, cu 2 copii şi un rottweiler în fundul curţii?

În continuare am aceeaşi părere, că nu e o carte pentru oricine. Trebuie să fii puţin deschis la minte ca să reuşeşti să nu o închizi de la prima sută de pagini. De asemenea, nu e unul din romanele “musai de citit” şi nu vei dobândi cunoştinţe deosebite în urma lecturii. Dar povestea a primit de la mine, odată cu volumul doi, mai multe bile albe decât negre. Să vedem ce va urma…

Sursa foto: tumblr.com

“Colecţionarul” – John Fowles – Nu preţuieşti libertatea până nu o pierzi…

colectionarulCând am ajuns acasă de la bibliotecă, acum câteva zile, primul instinct a fost să deschid una dintre cărţi la ultima pagină, şi să citesc un scurt paragraf de acolo, încercând să ghicesc povestea care a dus la acel final:

“Bineînţeles, nu e la fel de drăguţă ca Miranda, de fapt nu e decât o vânzătoare ca toate celelalte, dar asta mi-a fost şi greşeala înainte, că am ţintit prea sus, ar fi trebuit să-mi dau seama că n-aş fi obţinut ce voiam eu de la una ca Miranda, cu ideile ei sus-puse şi cu şmecheriile ei. Pe una obişnuită puteam eu să o învăţ.”

Ceea ce mi-am imaginat eu că se va întâmpla în roman, nu a fost nici măcar pe aproape de povestea propriu-zisă. Aflasem de la câteva cunoştinţe că, dacă “Magicianul” de John Fowles m-a marcat cât de puţin, “Colecţionarul” de acelaşi autor mă va tulbura de tot. Şi aşa a şi fost!

Paragraful de mai sus nu este în niciun fel un “spoiler” (traducere: nu va strica surpriza lecturii şi a finalului), aşa că staţi liniştiţi! Nu puteţi să intuiţi ce se poate întâmpla pe parcursul romanului, plecând doar de la acel citat…

“Colecţionarul” aduce în prim plan gândirea malefică a unui om aparent simplu. Un personaj atât de obişnuit în ochii tuturor, încât inspiră milă. Frederick Clegg este funcţionarul pe care îl vezi zilnic la primărie şi te gândeşti că n-ar fi în stare să omoare nicio muscă. Este orfan, lipsit de prieteni, de înţelegere din partea singurelor rude rămase, de cunoştinţe, de atingerea unei femei, de viaţă. Singura sa nădejde este colecţia de fluturi şi speranţa că într-o zi, Miranda Grey îl va observa. Aspectul său fizic nu este un magnet pentru sexul feminin, statutul său social nu poate atrage atenţia unei dame iar stima sa de sine este la pământ. Şi-atunci nu-i rămâne nimic altceva de făcut, decât să-şi urmărească femeia visurilor cu privirea şi să spere.

Firul vieţii sale se întoarce la 180 de grade, însă, atunci când câştigă la pronosport suma de 73.091 lire sterline. Odată cu banii vine şi curajul de a face o încercare în direcţia obţinerii unei noi piese, pentru colecţia sa. Dorinţa de a o admira pe artista Miranda Grey se transformă într-o obsesie, care îl va împinge către o decizie înfiorătoare: răpirea.

Colecţionarul nu îi doreşte răul fetei, nu o forţează să întreţină relaţii sexuale cu el, nu o loveşte, nu o ţine flămândă; dimpotrivă, îi face toate poftele din punct de vedere material. Cumpără o casă aflată în mijlocul pustietăţii, îi decorează cum ştie el mai bine o cameră, în pivniţă (se gândeşte la absolut orice metodă prin care ea ar putea evada şi are grijă să împiedice asta), îi cumpără absolut tot ceea ce ea doreşte (rochii, cărţi, tablouri, legume proaspete, mâncăruri scumpe, coli albe pentru pictură etc.) şi îi vorbeşte cu mult calm, respectuos, aproape formal. El nu se gândeşte la captivitatea ei ca la un act crud, ci ca la o metodă de a-şi proteja femeia visurilor de realitatea înconjurătoare. Vrea să-i ofere orice, mai puţin libertatea!

the-collector-samantha-eggar-terence-stamp-1965

Romanul oferă cititorului o fereastră către mintea celui care răpeşte şi un vizor către spaima ce se instalează în sufletul celei care este răpită. Scris din două perspective total diferite, te lasă să pătrunzi printre gândurile malefice ale colecţionarului şi, apoi,  să treci printre toate etapele de suferinţă ale unei fiinţe prinse într-un soi de pânză de paianjen.

Pe măsură ce te afunzi tot mai tare în lectură, apare şi teama de a mai da o pagină, de a descoperi până unde pot merge laşitatea unui om şi disperarea altuia; ca finalul să te zdruncine total şi să vrei să-l poţi schimba cumva.

Eu nu am reuşit să las cartea din mână până nu am terminat-o, deşi uneori făceam pauze tocmai din cauza acelor senzaţii de frică, despre care v-am zis mai sus.

Dan Grigorescu spune: “O altă calitate a Colecţionarului mi se pare a fi modul în care se sugerează aici drumul dramatic parcurs de personaje întru căutarea propriei identităţi. Ele trec prin aceleaşi întâmplări, pe care le povestesc, fiecare în felul său, aşa încât, în cele din urmă, portretul fiecăruia se desenează din propria relatare a întâmplărilor şi din reflectarea lor în relatarea celuilalt. Îngemănate, cele două portrete capătă trăsături distincte pe măsură ce se desfăşoară naraţiunea celui împreună cu care alcătuieşte cuplul.”

g2syMELeJ6ye2fBaZWuiVNohXWV

Câteva citate din carte mi-au trimis fiori pe şira spinării:

EL:

“Nimeni nu m-ar înţelege. Toţi ar bănui că urmăream altceva. Uneori, înainte de venirea ei, când mă uitam prin cărţi, mi se întâmpla să-mi treacă şi mie prin cap că intenţiile mele nu erau tocmai curate. Dar când a venit, totul s-a schimbat. Nu m-am mai gândit la cărţi, nici la intenţia de a o pune să pozeze pentru mine. Acum toate astea mă dezgustau pentru că ştiam că ar fi dezgustat-o şi pe ea. Avea o drăgălăşenie care te obliga şi pe tine să te porţi drăguţ, căci era clar că se aştepta s-o faci. Vreau să spun că ideea de a o pune să facă anumite lucruri părea scabroasă. Nu era ca alte femei, pe care nu le respecţi şi prin urmare nici nu-ţi pasă ce faci; ea îţi impunea respect şi trebuia să te porţi cu grijă.”

„Am fost goi unul în faţa celuilalt şi totuşi nu puteam fi mai departe unul de altul.”

“Îmi spuneam că e tâmpită. Absolut tâmpită. Bineînţeles, nu era, dar nu pricepea cum să mă iubească. Existau atâtea modalităţi prin care să-mi facă plăcere. Dar era ca toate femeile. N-avea decât o singură idee în cap. Niciodată după aceea nu am mai respectat-o. Am fost furios zile în şir. Pentru că nu eram impotent.”

EA:

“Senzaţiile şi sentimentele mele sunt complet bulversate, ca nişte maimuţe speriate închise într-o cuşcă. Noaptea trecută am crezut că înnebunesc, aşa că am scris şi am scris şi am tot scris până când am reuşit să mă transpun în cealaltă lume. Să pot evada măcar spiritual, dacă fizic nu reuşesc. Să-mi dovedesc mie însămi că lumea de afară mai există încă.”

“Tot timpul nu făceam decât să-mi bat joc de el, să-l chinuiesc, să-l urăsc şi să i-o arăt. Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia, pe care o mai avusesem o dată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de niciun fel, ci certitudinea că destinele noastre erau legate. Ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă – pe o plută – care nu doresc în niciun fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună.”

“De afară, nimeni nu-şi poate imagina ce înseamnă să fii închis. Îţi spui, ei, ai o grămadă de timp să gândeşti şi să citeşti; nu poate fi chiar aşa de rău. Dar timpul care se târăşte atât de încet! Pot să jur că toate ceasurile din lume au rămas cu secole în urmă de când am intrat aici.

N-ar trebui să mă plâng. E o închisoare luxoasă.”

Voi aţi citit acest roman? Ce impresie v-a lăsat?

Dacă nu l-aţi citit încă, îl puteţi cumpăra de aici, sau citi în variantă online aici.

Sursa foto: tumblr.com

Primul chick lit românesc – Ediţie specială – romanul tabu

Să fii subalterna unei dive care habar nu are să scrie un articol şi îşi însuşeşte materialele tale nu poate fi uşor. Şi când, pe lângă asta, mai ai şi un logodnic plictisitor, băgat pe gât de familia ta, un papagal care îţi spune “vacă” în fiecare dimineaţă şi o maşină care nu porneşte întotdeauna de la prima cheie, îţi vine să-ţi iei câmpii.

Liza din păcate este una din femeile din Bucureşti care are parte de acest scenariu, în primul chick lit românesc “Ediţie specială – romanul tabu”.

tabu

Proiectul revistei Tabu a pornit de la o provocare adresată cititoarelor şi anume, de a construi o poveste împreună, plecând de la nişte personaje date şi un cadru cunoscut: Bucureştiul.

Scris de Elena Lidia Alexa, Adina Covaci, Ancuţa Melania Galice, Loredana Ghidarcea, Rodica Helmis, Irina Olteanu, Andrada Rădulescu şi Camelia Stoian, romanul a apărut la Editura Humanitas în 2009, dar  a ajuns în mâinile mele abia acum câteva zile, când l-am descoperit pe un raft, într-o librărie.

Din prima, mi-a atras atenţia descrierea sa de pe ultima copertă şi nu am stat prea mult pe gânduri ca să-l cumpăr.

Pe măsură ce lecturam paginile, eram din ce în ce mai curioasă. Mă regăseam în neîndemânarea personajului principal, parcă văzându-mă pe mine în locul ei, împiedicându-mă în faţa şefului şi umblând prin faţa lui cu o pată mare şi albă pe pantaloni. De asemenea, mă mai regăseam şi în pasajele în care Liza îşi imagina tot felul de scenarii siropoase, cu răsturnări de situaţie în ultima secundă.

M-au amuzat în mod deosebit şi paragrafele în care gândurile îi fugeau de la un subiect la altul, fără să existe vreun punct comun între ele; probabil tot datorită faptului că-mi aducea aminte de mine, când sunt stresată.

Schimbul de replici dintre ea şi restul personajelor era şi el cu atât mai savuros, cu cât descopereai că, de fapt, ea gândea cu totul alte replici dar nu avea de cele mai multe ori curajul să le rostească.

E o carte care îţi aduce zâmbetul pe buze şi te împrieteneşte cu personajul principal, ajungând la final să-i doreşti tot binele din lume. La câte astre sunt aliniate aiurea în viaţa Elisabetei (Liza), n-ai cum să-i vezi un alt final.

Pentru amatoarele (şi amatorii, de ce nu?) de chick lit, recomand acest prim chick lit romanesc savuros!

Sursa foto: www.humanitas.ro

%d bloggers like this: