Posts Tagged ‘ajutor loc de munca’

Cum m-am angajat eu – sau ajutorul vine de unde nu te aştepţi…

Discutând cu un prieten bun acum ceva timp, a venit vorba despre o domnişoară care l-a refuzat pentru o a doua întâlnire, pe motiv că nu are încă un loc de muncă şi este extrem de stresată din cauza asta. Şi-atunci mi-am adus aminte de etapele prin care am trecut eu până să mă angajez şi m-a bufnit râsul. Cine trăieşte cu impresia că este simplu de tot să găseşti un loc de muncă unde să câştigi bănuţi suficienţi cât să nu te afunzi în datorii, ori e naiv ori “are tati un as în mânecă” pentru el.

Find a Job - Business People in Maze

În timpul liceului am făcut voluntariat de mi s-a acrit. Toţi profesorii ne băgau pe gât ideea că dacă ai ţânşpe mii de diplome, vei ajunge departe în viaţă, căci “ajută la CV”. Aşa că m-am înscris la tot felul de acţiuni caritabile, de la ajutat copii şi bătrâni, la adunat gunoaie şi reciclat şi am colecţionat diplome să-mi pun şi-n cap. Vă spun un pic mai târziu la ce m-a ajutat teancul de diplome.

În timpul facultăţii am renunţat la acest obicei şi m-am concentrat pe scris. Am încercat să scriu o carte, am început să scriu pe blog din ce în ce mai des şi m-am implicat şi-ntr-un proiect frumos online: revista Belva. Nu pot să vă explic de câte ori am auzit de la colegii şi prietenii mei textul: “Tu nu munceşti. Nu ştii cum e să te trezeşti la ora 6 şi să pleci la muncă. Ţie îţi dau mami şi tati bani de ieşit la suc!”

La început m-a afectat şi mă simţeam chiar prost. Adică ei aveau un loc de muncă şi salarii, iar eu luam doar bursă de la facultate, făceam din când în când pregătire cu copii la engleză şi scriam advertoriale pe blog (pe vremea aia plătite cu 10 lei, cel mult). Cum îmi permiteam eu să fiu susţinută financiar de părinţi şi să nu am un job stabil?

După facultate am aplicat la job-uri şi am trimis de-a CV-uri de m-am plictisit. Deja nu mai aveam vreo speranţă că voi găsi ceva care să se muleze pe specializarea şi abilităţile mele iar şomajul nu putea să dureze o eternitate. Apoi o umbră de şansă a apărut: se căutau bibliotecari.

Am stat cu nasul în Legea Bibliotecii, am reţinut informaţii, pe care garantez că bibliotecarele actuale habar nu le au, şi am dat examen de două ori. Prima oară am fost cea dintâi de sub linie şi a doua oară am vaga impresie că foaia mea nici nu a fost corectată. Am aflat mai târziu că locurile erau de mult timp promise pentru anumiţi indivizi cu buzunarele pline şi am renunţat la ideea de a munci printre rafturi încărcate de personaje.

Apoi am primit lovitura de graţie. Trebuia urgent să găsesc un loc de muncă. Tati şi mami nu mai puteau să-mi dea bani de ieşit la suc pentru că tati nu mai era printre noi iar mama era pensionată de boală, pensia ei fiind un fel de praf în vânt.

Nu ştiu dacă pot găsi cuvintele potrivite pentru starea de panică ce m-a cuprins la câteva zile după înmormântare. Un om drag nu mai era, iar celălalt nu se mai putea opri din plâns. Am avut timp să sufăr, să conştientizez ce mi se întâmplă şi să îmi ling rănile? Nu.

Am început să caut, am întrebat în stânga şi-n dreapta, m-am agăţat de promisiuni şi am crezut în cuvântul oamenilor care mă asigurau că-mi vor găsi ceva decent de făcut, în scurt timp. Credeţi că au făcut asta? Nu.

În schimb, ajutorul a venit din cu totul altă parte. Un om cu un suflet cald, fără să mă cunoască câtuşi de puţin, mi-a întins o mână şi eu am prins-o cu toată puterea de care eram în stare atunci. Mi-am adunat toate puterile pe care le mai aveam şi am încercat să dau tot ce-a fost mai bun din mine. Nu cred că i-am mulţumit vreodată aşa cum trebuie, pentru că nu ştiu dacă există vreo modalitate îndeajuns de bună.

Nu am luat mulţi bani la început. Educatoarele cu care am muncit prima oară considerau că este suficient să îmi ofere 200 de lei pe lună, deşi părinţilor le cereau mult mai mult pentru ora de engleză pe care o făceam cu copiii lor. Pe afişul de la intrarea în clasă scria “20 de lei/lună pentru ajutor educatoare şi profesor de engleză”, iar eu primeam de la fiecare copil bănuţi, în funcţie de prezenţa pe care o aveau la clasă; însemnând 10, 15 lei maximum, uneori chiar şi 5-7 lei. Am strâns din dinţi şi mi-am călcat pe mândrie şi am considerat că dacă mă voi purta frumos cu dumnealor, respectul va fi reciproc. Însă, oamenii sunt de prea multe feluri…

Dar nu regret nicio clipă că am muncit cu acele suflete în miniatură, timp de 3 luni. Cei care aţi mai citit articolele mele referitoare la prichindeii mei dragi de la grupa mică, ştiţi cât de mult ţin la ei. Mai mult de drag mă duceam la muncă şi nu pentru cei 200 de lei. 

De ce nu regret? Pentru că sufletul cald de care vă vorbeam mai sus m-a ajutat în continuare. Mi-a făcut cunoştinţă cu alte persoane, m-a recomandat pentru alte activităţi cu copii, plătite mai bine, şi astfel am reuşit să ajung, în sfârşit, la salariul decent la care visam.

Nu ştiu dacă îi voi putea mulţumi vreodată aşa cum merită dar sper să ştie cât de recunoscătoare îi sunt. Dacă nu era ea, probabil încă eram la stadiul de căutare. Îmi doresc să pot face şi eu vreodată un bine la rândul meu şi să ajut un om aşa cum m-a ajutat ea pe mine; iar ei îi doresc multă sănătate şi fericire şi să fie înconjurată mereu de oameni cu suflete precum al ei, pentru că merită tot ce-i mai bun pe lume!

Dacă citeşti acest text, mulţumesc dragă Gianina!

Ideea acestui articol a pornit de la faptul că mulţi renunţă în faţa căutării, intră în depresii şi cred că viaţa se termină după primul eşec. Eu nu am avut de ales şi a trebuit să accept că nu pot porni direct de sus şi că trebuie să muncesc până să ajung la ceva cu adevărat mulţumitor. Sper să urc în continuare dar sunt conştientă că fără muncă nu se poate.

Iar teancul de diplome nu m-a ajutat cu nimic, în schimb experienţa voluntariatului cred că m-a făcut o persoană mai bună. Şi scriu în continuare şi advertoriale (nu doar pe 10 lei, căci am căpătat şi PR mai mare şi-mi permit să cer mai mult), şi mai fac şi copywriting din când în când, chiar dacă nu câştig cine ştie ce bani din asta.

De fapt, tot ce vreau să spun e că îţi trebuie şi răbdare, pe lângă ambiţie şi perseverenţă, ca să ajungi să fii mulţumit de câştigul tău. Nu toţi avem rude sus-puse care să pocnească din degete şi să ne pună pe un scaun în faţa unui birou.

Sursa foto: www.expatica.com

%d bloggers like this: