Posts Tagged ‘amintiri’

O succesiune de mici invazii

M-am ridicat de pe canapea şi m-am îndreptat spre oglindă. Mă priveam, aproape îndrăgostită de această imagine, de această nouă persoană care devenisem.  Ştiam că şi El se îndrăgostise de această femeie, mai mult decât de fata pe care o cunoscuse înainte.

Într-un moment de sinceritate maximă, mi-a mărturisit : „Când te-am întâlnit, mi-ai stârnit interesul prin simpla prezenţă. După primele întâlniri, te-am găsit deosebit de amuzantă şi însufleţită de un farmec molipsitor. Mă răsfăţai, dornică să mă cucereşti, ca şi pe ceilalţi bărbaţi; dar am căzut unul în vraja celuilalt şi ne-am construit singuri povestea de dragoste. Reuşisem să te citesc din prima clipă; erai o carte deschisă pentru mine şi adoram să te răsfoiesc. Cu o încăpăţânare neistovită, încercam mereu să te analizez, să descopăr orice sentiment, orice gând, orice vis al tău. Voiam să luminez adâncul întunecat al sufletului tău, să trezesc copiliţa jucăuşă din tine, să descopăr tărâmul ascuns al dorinţelor tale. Mă atrăgeai prin faptul că erai ceva rar, nemaiîntâlnit, încântător şi delicat. Îmi era teamă să nu fiu doar un capriciu de-al tău şi să nu renunţi la iubirea noastră, în timp.”

Dar cum puteam eu să renunţ la un asemenea sentiment? Nimeni, niciodată nu mă idolatrizase şi nu mă iubise în acest fel. Îmi acaparase întreaga viaţă, întreaga suflare, treptat, printr-o succesiune de mici invazii, ca şi cum ar fi cucerit un teritoriu. Mă ajutase să ies din cele mai puternice coşmaruri şi să alung cele mai intense amintiri negative. Aveam nevoie de el, de prezenţa lui, de privirea şi de ascultarea sa, de glumele şi poveţele sale. Mă urcase pe un piedestal şi mă preţuia ca pe un obiect de lux. Adoram să mă simt răsfăţată, mângâiată de vocea, încăpăţânarea şi capriciile sale. Mă lăsam purtată de un elan de pasiune şi dorinţă, dragoste şi nebunie.

M-am îndepărtat de oglindă şi m-am aşezat la birou. Voiam să scriu, să compun. Ştiam că dacă voi acorda mai multă atenţie scrisului şi voi depune mai mult efort, voi reuşi să transpun fiece moment minunat din viaţa mea, într-o poveste. Am luat stiloul în mână şi m-am gândit la ziua când am aflat că El este singurul ce mă poate ajuta să scap de coşmaruri…

Început în imagini

Eram singură şi mă simţeam rătăcită, printre străini şi vorbe goale, pretenţii şi dorinţe neîmplinite. Visam cu ochii deschişi la o poveste de dragoste ca-n filme şi eram convinsă că niciodată scenariul nu-mi va părăsi mintea, transformându-se în realitate. Optimismul mă cam abandonase şi tot ce mai aşteptam era un semn că lucrurile se pot îndrepta. Aşteptam un nou răsărit, o nouă etapă.

Mă afundam în pagini de cărţi, în vieţi de personaje inventate şi mă transpuneam în pielea lor. Mă supuneam la probele descrise cu atâta pasiune de alţi autori şi mereu ajungeam la concluzia că eu aş fi procedat cu totul altfel decât personajele respective.  Eu nu m-aş fi aruncat în faţa unui tren, eu nu aş fi părăsit meleagurile natale, eu nu l-aş fi lăsat să renunţe la mine… Şi cum eram eu înconjurată doar de litere, fraze şi roluri imaginare, L-am văzut

Era în faţa mea. Nu ştiu cum de nu-l văzusem până atunci; probabil eram mult prea preocupată de singurătatea mea ca să deschid ochii mai larg şi să văd ce-a fost acolo, în tot acest timp.  Cert este că nu-mi puteam desprinde privirea de pe el. Era ca un magnet, din ce în ce mai puternic, care punea, treptat, stăpânire pe sufletul meu.  Speriată de multitudinea de noi senzaţii, am plecat în direcţia opusă. Credeam că e prea devreme pentru mine să experimentez senzaţii noi, să o iau de la început. Nu eram pregătită…

Dar orele treceau din ce în ce mai greu, gândurile nu ieşeau din sfera romanticului iar genunchii refuzau să se oprească din tremurat. Încercam în zadar să-mi potolesc sentimentele, să-mi spun că nu e momentul potrivit să mă întorc la start, să îmi descurajez inima înainte de a se îndrăgosti irevocabil şi iremediabil.  Ştiam că dacă mă las purtată de val, nu voi mai putea da înapoi.  Nu voiam să acţionez în vreun fel, înainte de a-mi epuiza gândurile nefaste

Credeam că dacă amân inevitabilul, îmi voi proteja ochii de noi lacrimi şi sufletul de o nouă rană. Eram convinsă că mă voi arde din nou dacă mă las pradă emoţiilor şi voiam ca inima să-mi fie de nepătruns. Dar ce nu ştiam eu, era că suferinţa mă abandonase de mult timp şi că viaţa mea urma să se schimbe radical.

Ceea ce credeam de mult pierdut, revenise într-o altă formă, mult mai energică şi capabilă să îmi menţină un zâmbet permanent pe buze. Toate grijile dispăruseră, problemele nu-şi mai aveau locul în lumea mea, iar ochii mei căpătau o nouă culoare, culoarea fericirii. Când eram în compania lui, nimic altceva nu mai conta. Dacă era frig, dacă era cald, dacă ploua, dacă în spatele meu era tornada…nu mai avea importanţă. Eram cu el şi zâmbeam!

Toată teama nu-şi avusese rostul; în schimb, toate etapele prin care trecusem până să-l întâlnesc, toate lacrimile vărsate, toate nopţile nedormite şi toate gândurile negative, meritaseră un loc în viaţa mea…

Dacă tot ce-a fost rău înainte, s-a întâmplat doar ca eu să ajung în punctul acesta, alături de el, atunci a meritat să fie aşa, căci acum sunt fericită!

Şi da, chiar orice şut în fund e un pas înainte!

Fotografii realizate de Marian Toma.

Guest post: Orice sfarsit este un nou inceput

–    Cand ai incetat sa ma iubesti?

–    Niciodata! De ce iti trece prostia asta prin cap?

–    Pentru ca asa simt!

       Sara se uita cu ochii mari si lacrimanzi la Victor. Nu intelegea de ce acesta si-a schimbat atitudinea brusc. De ce era atat de rece cu ea si mai ales, de ce nu vroia sa o mai vada atat de des.

–    Iubito, termina cu prostiile! Te ador, nu as avea de ce sa nu mai vreau sa fiu cu tine.

–    Si atunci, de ce nu ai vrut sa ne vedem timp de 2 saptamani?

–    Ti-am spus deja, am fost ocupat cu examenele. Tu ma bateai la cap inainte sa invat si sa iau note mari si doar te-am ascultat.

–    Mda… Sara incepu sa planga, fara sa mai asculte ce spunea Victor. Orice i-ar fi zis, nu l-ar fi crezut. Stia ca intre ei, lucrurile nu mai erau ca inainte si ca inevitabilul se va produce in curand. Doar ca vroia sa amane momentul cat mai mult timp… Daca s-ar fi putut, pentru totdeauna.

        Peste o saptamana, incepea facultatea, iar la cateva zile dupa, urma sa fie ziua Sarei. Nu era genul de fata petrecareata: prefera sa fie in compania celor dragi si mai ales, sa fie cu iubitul ei. Dar anul asta nu isi mai dorea nimic… Aproape intrase in depresie. Nu intelegea cu ce a gresit: statea in fiecare noapte si rememora ultima luna. Nu facuse nimic rau, ba chiar avusese o perioada ciudata in relatia cu Victor pentru ca nu s-au certat deloc. Iar acum, il simtea distant. Nu ii mai spunea ca o iubeste si aproape ca nici nu o mai saruta ca inainte.

        A inceput si facultatea, iar Sara plangea incontinuu: avea un program foarte incarcat, invers fata de cel al lui Victor, ceea ce inseamna ca se pot vedea doar in weekend, iar ei erau obisnuiti sa stea impreuna zilnic. Dar pe ea o enerva cel mai mult atitudinea lui Victor care parea nepasator…

      Zilele au trecut si a sosit si aniversarea Sarei. Nu vorbise cu Victor cu o seara inainte, astfel incat si-a petrecut noaptea plangand. Dimineata degeaba astepta telefonul lui. Se facuse deja 10. Nu era in stare sa mearga la cursuri si a decis sa isi ia un weekend prelungit. Deodata, telefonul a inceput sa sune. S-a ridicat fericita, sperand ca este Victor, dar nu era el.

 –     La multi ani puiul meu! Sa fii sanatoasa, sa ne faci multe bucurii si mai ales sa fii iubita! Intra la mine in camera si vezi ca ti-am lasat un cadou. O sa ne intoarcem d-abia maine seara. Imi pare rau ca nu putem fi alaturi de tine intr-o zi atat de importanta, dar promit ca duminica mergem la bunici si petrecem.

        Sara nu parea prea entuziasmata de ceea ce ii spusese mama ei. Nu o mai putea inveseli nimic. A stat in pat, plangand, pana la miezul zilei, cand in sfarsit a sunat si Victor:

–     Sara, uite ce e…. M-am gandit mult si nu as fi vrut sa iti dau vestea acum, dar nu mai pot astepta. Nu ma mai pot preface… Ced ca ar fi mai bine sa punem capat. Totusi, te astept azi pe la mine sa vorbim…si sa iti iei lucrurile.

         Sarei nu-i venea sa creada ce auzea. Spera sa fie doar un cosmar din care sa se trezeasca mai repede. O relatie de 3 ani de zile, incheiata chiar de ziua ei si fara un motiv anume…

       Cu ultimele puteri a reusit sa se dea jos din pat si sa mearga in baie. S-a uitat in oglinda si nu se mai recunostea: era palida, cu ochii extrem de umflati. Durerea de cap incepuse s-o ignore si tot ce vroia era sa se aranjeze putin si sa plece. Isi spunea ca trebuie sa para puternica in fata lui Victor, daca lui nu i-a pasat, asa sa fie si ea…

       Peste 40 de minute era acasa la el. Cu mana tremuranda a apasat soneria: o data, de doua ori. A asteptat cam un minut si a iesit Victor… Nu a avut curaj sa se uite la el: i-a spus sa ii aduca lucrurile care au ramas pentru ca se grabeste. El se uita cu ochii mari la ea si aproape ca ii venea sa planga. A insistat sa intre si a lasat-o in hol.

      Vazand ca trec aproape 5 minute si el nu mai vine, Sara a hotarat sa plece… Dar, cand sa deschida usa, surpriza: intr-un cosulet era un catelus mic cu o funda imensa la gat si cu un biletel pe care scria: ,,De azi inainte, eu te voi iubi si te voi proteja in locul lui. Sper sa ma iubesti la fel de mult ca pe Victor”. Sarei i-au dat lacrimile si a inceput sa mangaie catelusul.

      Fara sa vrea, i-a scapat biletelul pe jos, cu partea din spate in sus. Acolo scria: ,,Desigur, eu voi sta mai putin timp doar cu tine, pentru ca va trebui sa te impart cu Victor si sa va apar pe amandoi”.  Sara nu mai intelegea nimic. Era complet zapacita…

      Dar, indoielile aveau sa-i dispara repede, cand l-a vazut pe Victor: avea un buchet imens de trandafiri si o cutiuta mica in mana. A venit la ea si a luat-o in brate, strangand-o tare.

 –     Iarta-ma pentru cat te-am facut sa suferi… Nu am vrut… Daca nu faceam asta, nu o puteam termina asa si nu puteam incepe o alta viata alaturi de fata pe care o iubesc cel mai mult. Ti-am spus ca vreau sa punem capat, dar nu am specificat la ce. Vreau sa terminam relatia pe care am avut-o si sa incepem alta, pe un alt drum. Si ti-am mai spus sa vii sa iti iei lucrurile pentru ca trebuie sa ne mutam. Iar in acel moment, Victor i-a intins Sarei o cheie, de care era agatat un bilet pe care scria o adresa.

–     Este casa care ti-a placut atat de mult iar acum este a noastra. Si nu in ultimul rand, vreau sa te intreb, daca esti pregatita sa nu mai fi iubita mea.

–    De ce??? Nu mai inteleg nimic!

–    Pentru ca vreau sa te intreb daca….. vrei sa fii sotia mea?

      Sara a izbucnit in lacrimi de fericire. Stia ca nu se poate termina totul asa si ca Victor o iubeste. Era cea mai mare surpriza pe care i-a facut-o si totodata, trebuia sa inceapa sa se obisnuiasca cu ideea de a imparti viata cu cineva.

      Dupa cateva ore petrecute impreuna in acea zi, Sara a uitat de toate momentele urate petrecute in ultimul timp, pentru ca surpriza primita insemna nespus de mult pentru ea.

       Guest post scris de Andreea, co-writer la blogul lui Alex Zaharia

Sursa foto: highwallpapers.com

Încă un pas…

Tălpile mă ustură de cât am alergat, inima mi-a obosit, iar tâmplele nu mai au mult pân’ să explodeze. Rochia îmi este împroşcată cu noroi, pantofii m-au părăsit demult dar gândurile niciodată. Am ajuns unde trebuia şi mi-e teamă să mai fac un ultim pas.

Sunt aici, pe marginea unei stânci şi aştept.

Vântul bate puternic şi-mi plesneşte trupul deja istovit. Mă înconjoară şi mă învăluie, mă-ndeamnă şi mă condamnă. Mă atenţionează şi mă avertizează: clepsidra se goleşte. Şi odată cu ea şi sufletul meu aproape secat. Ştiu, dar nu pot face nicio mişcare. Aţele s-au rupt, iar păpuşarul m-a abandonat aici. Trebuie să decid singură.

Păşesc pe ultima piatră dinaintea hăului, cu trupu-mi tremurând. Nu credeam că voi fi nevoită vreodată să fac asta. Nu credeam că voi fi în stare să renunţ la tot ce-a fost.

Privesc în zare şi parcă cerul mă îndeamnă să nu mă opresc. Marea i se alătură şi îmi ţipă că nu voi fi în stare să mai resuscitez nimic. Devine din ce în ce mai tulbure, iar valurile ei îmi stropesc obrajii deja umezi de lacrimi.

Pentru o clipă, filmul de amintiri pe care voiam din tot sufletul să-l uit, mi se derulează în faţa ochilor: atingeri, soare, natură, viaţă, vise, speranţe, îmbrăţişări, săruturi, obraji fierbinţi, mâini puternice, piept primitor, petale de trandafiri, bătăi ale inimii, respiraţii sacadate, pasiune, flacără, negru, nimic.

Când ultima lacrimă s-a contopit cu spuma valurilor, am deschis urna şi am aruncat cenuşa iubirii trecute în mare. O parte din ea a ajuns înapoi pe mal, în speranţa deşartă a unei noi reveniri, dar restul s-a conformat cu fundul mării, cu adâncurile sale învolburate.

Am întins mâinile spre cer şi am primit acordul de a păşi într-o nouă etapă. Marea a înţeles şi m-a încurajat. Mă va mai aştepta cu o nouă urnă; dar oare voi mai veni?

Sursa foto: zastavki.com

 

 

 

Am mai trăit o dată

De mică m-a cam fascinat paranormalul. Deşi ziua eram un copil obişnuit care se uita la desene animate şi se juca cu păpuşile şi piesele lego, când venea seara fugeam la televizor, în braţele mamei şi ne uitam împreună la tot felul de emisiuni cu fantome, extratereştrii, cazuri misterioase, etc. pe Discovery Channel. Eram hipnotizată de cazurile ce nu aveau explicaţie şi mintea mea fragedă căuta soluţii, răspunsuri, dezvoltând tot felul de scenarii fantastice care nu mă lăsau să dorm nopţile.

Răsfoind internetul, astăzi, am dat peste o poveste ce mi-a părut foarte cunoscută. Pe măsură ce mă apropiam de final, amintiri îmi reveneau în minte, până când am realizat că mai auzisem de cazul acesta pe vremea când mă uitam cu mama la emisiunile amintite mai sus.

În jur de anul 1930, o fetiţă de 4 ani din India a început să-i bată la cap pe părinţii ei, susţinând că ea a trăit într-o viaţă anterioară într-un sat numit Muttra, că a fost mama a trei copii, că a murit dând naştere ultimului şi că o chema Ludgi. Părinţii au crezut iniţial că e o născocire de a ei, punând totul pe baza imaginaţiei copiilor şi au ignorat povestea o perioadă. Dar când au văzut că fetiţa nu se mai opreşte din a povesti tuturor despre viaţa ei anterioară, au decis că ar fi cazul totuşi să facă nişte investigaţii. Astfel, spre marea lor uimire, au descoperit că într-adevăr există un sat numit Muttra (acum redenumit Mathura) unde a locuit o femeie numită Ludgi, ce murise în urmă cu doar câţiva ani.

Aflând toate acestea, au decis să facă o călătorie cu fetiţa până acolo. Ajunsă la locul cu pricina, micuşa Shanti a început să vorbească cu sătenii în dialectul utilizat acolo, şi-a recunoscut soţul şi copiii din viaţa anterioară şi a discutat cu ei ca atunci când era în pielea femeii Ludgi, oferind multe detalii pe care, normal, nu ar fi avut de unde să le cunoască.

Povestea integrală o găsiţi aici: “I have lived before”

Pe mine m-a impresionat cazul acesta şi m-a cam pus pe gânduri, atât prima oară când am auzit de el, cât şi acum…când gândirea mi s-a mai dezvoltat un pic (mai mult decât trebuie, uneori).

Voi ce credeţi? Poate fi adevărată această poveste? Există reîncarnare?

%d bloggers like this: