Posts Tagged ‘copilărie’

Doamna și vagabondul – animație și realitate

Empire

Frunzărind site-ul magazinului online de DVD-uri și filme Empire Film, mi-am adus aminte de copilărie și desenele animate care mi-au împânzit-o cu bucurie și culoare. Când nu-mi construiam vreun cort din scaune și pături, eram cu ochii pe televizor, la Tom și Jerry, Viața cu Louie, Curaj – câinele fricos și Fetițele Powerpuff. Toate au avut rolul lor în a-mi construi cele mai frumoase amintiri.

Dar desenul animat care mi-a rămas în suflet și mi-a marcat întreaga existență a fost „Doamna și Vagabondul”. Nu, chiar nu exagerez cu nimic când spun „întreaga existență”. Să vă povestesc:

Lady-and-the-Tramp-1955

Eram fascinată de „Lady”! Era atât de fragilă, fină, delicată și elegantă în mișcări, încât mă făcea să-mi doresc a-i imita fiecare gest. Îmi doream să fiu și eu la fel de grațioasă ca ea. Felul în care își muta privirea dintr-un loc în altul, modul în care se bucura de prietenia adevărată a celor doi căței-vecini (Jock și Trusty) și felul în care emana dragoste prin toți porii atunci când îl vedea pe „Tramp”, toate mă făceau să mă uit hipnotizată la televizor, de fiecare dată când se difuza această animație.

New Bitmap Image2

Și, bineînțeles, eram îndrăgostită de povestea celor doi: doamna și vagabondul. Ce putea fi mai pur, mai inocent, mai adevărat, decât o dragoste la prima vedere, presărată cu acorduri romanțate și priviri emoționate?

Pe la 5-6 ani, priveam momentele respective cu amuzament și entuziasm. Pe la 15-16, însă, vizionând încă o dată filmul animat, am început să nutresc altfel de emoții și trăiri.

Eram și eu îndrăgostită; tot pentru prima oară, tot de o ființă vorbăreață, copilăroasă, energică și romantică. La fel de pierdută îl priveam și eu, pe furiș, la fel de cuminte îl urmam și eu, oriunde îmi spunea să mergem. Iar el mă alinta… ghiciți cum!

„Porumbițo”

Da, la fel de mult i-a plăcut și lui desenul acesta animat, în copilărie. Îmi povestește și acum, cum se plictisea de toate porcăriile de la televizor și își scotea din dulap, caseta video cu „Doamna și vagabondul”.

– De ce crezi că-ți zic „porumbițo”? mi-a spus acum câteva ore. Adoram desenul acela! L-am văzut de 100 de ori.

Coincidență? Semn demn de băgat în seamă? Cine știe…

Și în prezent, ne uităm la filme animate (Strumpfii, Stuart Little) dar când ni se mai face dor, scoatem caseta veche și stăm îmbrățișați, privind doi căței cum împart o farfurie de spaghetti și ascultând minunata melodie „Bella Notte”.

ladyandthetramp

Acest text a fost scris pentru proba 6, Spring Superblog 2016.

sursa foto: cinemagia.ro; tumblr.com

Întâlnire cu amintirea

O văd din nou, de câteva zile încoace. Închid ochii, trag aer în piept şi o văd. Aleargă veselă printre leagănele colorate, ce scârţâie în bătaia vântului şi se opreşte din când, în când, aruncându-mi câte o privire şugubeaţă. Părul ei blond străluceşte delicat, mângâiat de razele soarelui, ochii ei mari şi castanii caută veşnic surse de ghiduşii iar zâmbetul nu îi părăseşte figura, decât atunci când mai alunecă pe câte un fir nărăvaş de iarbă şi ajunge cu nasul lipit de pământ.  Dar chiar şi atunci se ridică, se uită repede în stânga şi-n dreapta, să nu o fi văzut cineva în culmea umilinţei sale, se scutură şi aleargă mai departe, cu acelaşi zâmbet inocent pe buze.

b877c8e6d7b6035ffdefcd740638f58e

Mă ignoră câteva minute apoi vine spre mine şi-mi sare în braţe. Îmi sărută obrajii şi se aşează pe genunchii mei.

– Mi-a fost dor de tine!

– Eu îţi simt lipsa în fiecare zi. Credeam că nu m-ai văzut mai devreme…

– Te-am văzut, dar ştiam cât de mult îţi place această amintire şi te-am lăsat să o mai savurezi un pic.

– Mi-e dor de leagăne şi chicoteli!

– Cine ţi-a spus că nu te poţi da în leagăn şi acum? Ia-ţi iubitul de mână şi spune-i că vrei să fiţi copii din nou! Cine te opreşte?

– Viaţa…

– Ce prostie!

– Mi-e dor de copilărie şi de jocurile sale!

– Le joci şi acum, dar fără să-ţi dai seama.

– Cum aşa?

5e584286b077a5318d46944b2ef18b7e– Gândeşte-te la serviciul tău! Când erai mică, îţi aliniai toate jucăriile de pluş pe canapeaua din sufragerie şi îi botezai cu nume şi prenume. Apoi scoteai un caiet dictando, o riglă, un creion şi un pix albastru şi concepeai un catalog. Făceai prezenţa şi îl atenţionai pe Iepurilă că dacă nu face linişte, îl vei controla la caietul de teme. Se isca atunci o adevărată urzeală între el şi colegul său de bancă. Îţi ignorau amândoi avertismentul şi ajungeau să fie ascultaţi la ştiinţe şi matematică. Treceai apoi la ora de dictare şi alegeai un fragment din Ion Creangă. Ursul mare şi roşu făcea prea multe greşeli şi te durea sufletul când îi puneai câte un insuficient, dar o făceai spre binele lui. Trebuia să înveţe cândva!

– Cât de mult îmi plăcea să mă joc de-a profesoara!

– Şi acum?! Iepurilă s-a transformat într-un băieţel de 3 ani, care aleargă mereu prin sala de clasă şi se foieşte în timp ce tu prezinţi animalele domestice în limba engleză. Ursul mare şi roşu există şi el în pielea unui copilaş de 5 ani, care are dificultăţi în a ţine creionul în mână. Ficţiunea a devenit realitate. Jocul a îmbrăcat haina seriozităţii. Şi ştii care e diferenţa care ţi-a umplut sufletul de bucurie încă din prima clipă?

– Care?

– Atunci când ai luat catalogul şi ai strigat primul nume, neinventat de tine, cineva a spart liniştea şi ţi-a răspuns. O mânuţă firavă a fost ridicată şi un “prezent” ţi-a gâdilat timpanul şi mândria.

– Da, ai dreptate!… Şi totuşi mi-e dor de “Şotron”, de “Baba Oarba”, de “Elasticul” şi chiar şi de “Ştafeta” de la orele de educaţie fizică.

Ştafeta s-a transformat în muncă de echipă, la serviciu. Baba Oarba este fiecare alegere pe care o faci, fiecare drum pe care îl alegi, neştiind ce va urma. Elasticul îl sari de fiecare dată când în calea ta apare un obstacol şi trebuie să faci în aşa fel încât să-l depăşeşti, fără să încalci regulile. Iar Şotronul l-ai redescoperit recent în cuvintele lui Julio Cortazar, lecturând volumul său cu aceeaşi sete cu care săreai, într-un picior, în pătrăţelele colorate pe asfalt.

– Cortazar…da. Am şi regrete, ştii?!

– Nu ar trebui să ai, dar spune-mi-le!

– Unul dintre ele e că nu am citit mai mult în copilărie. Aruncam cărţile cât colo sau le mâzgâleam. Dar, de fapt, tu ştii asta…

0–  Ştiu… dar şi cărţile sunt mai captivante acum. Ce urma pe lista ta de citit? Jocurile Foamei parcă, nu?

– Da, mi-a fost recomandată de atâtea ori încât mi-e ruşine că încă nu am citit-o.

– Vei avea timp…

– Măcar pentru asta, dacă pentru jocuri nu.

– Te joci, draga mea. Te joci în fiecare zi! Joci cartea cea mare atunci când simţi că este momentul propice şi reuşeşti de fiecare dată să-ţi îmbrăţişezi visele! Joci cu cărţile pe faţă de fiecare dată şi nu te ascunzi după un deget, indiferent de situaţia în care te afli! Şi joci ţonţoroiul de fiecare dată când primeşti o veste bună, de parcă anii nu ar fi trecut niciodată peste tine.

– Da…

– Şi mai e ceva!

– Ce?

– Ai învăţat să alegi jocurile potrivite personalităţii tale.

– Adică?

– Adică niciodată nu ai jucat pe cineva pe degete ca să-ţi atingi scopurile. Deşi te-ai jucat cu focul de câteva ori bune, ai învăţat ce frige şi ce nu şi ştii de ce să te fereşti de-acum înainte. Şi cel mai important, nu ai jucat niciodată teatru când a venit vorba de sentimentele tale, chiar dacă asta a însemnat să rişti ca inima ta să fie călcată în picioare. Nu ţi se pare suficient?

– Acum că mă gândesc mai bine, ba da. E suficient! Ce înţeleaptă eşti pentru o fetiţă atât de mică!

– Sunt doar o amintire a copilăriei tale, care te ajută să-ţi pui în ordine gândurile, ştii prea bine! Aşa că să ne luăm rămas bun pentru o perioadă. Visele sunt făcute pentru a fi îndeplinite aşa că lasă visatul cu ochii deschişi! Treci la fapte şi aminteşte-ţi de jocurile pe care le-ai învăţat până acum dar nu uita să fii pregătită şi pentru unele jocuri mai noi. Şcoala de luptă a vieţii te învaţă în fiecare zi câte ceva, trebuie doar să caşti ochii şi urechile!

– Te pup fetiţă dragă, amintire dragă. Îţi mulţumesc!

Mi-a făcut ştrengar cu ochiul şi a fugit, din nou, spre leagănele colorate care scârţâie în bătaia vântului. Acum nu îmi mai este teamă. Dar când îmi va mai fi, ea va veni din nou să mă liniştească. Trebuie doar să închid ochii şi să trag aer în piept. 

d407a2617ac5c62172cc6343a69775b3

Acest text a fost scris pentru proba 11 – Superblog 2013.

Sursa foto: pinterest.com

Aş putea fi…dar nu sunt!

Sunt o mie de feluri în care aş putea să mă schimb, 1000 de modalităţi prin care aş putea deveni altă persoană, prin care m-aş putea modela, retuşa, ciopli.

Aş putea fi copila ce încă mai crede în Moş Crăciun, Zâna Măseluţă şi Făt Frumos… astfel, aş iubi naiv, cald, optimist şi m-aş lăsa purtată de valurile vieţii fără să-mi fie teamă de pericole, de monotonie, de cotidian.

Aş putea fi adolescenta rebelă ce o ţine din petrecere în petrecere şi nu are nevoie de iubirea adevărată, ci de libertatea absolută… astfel, aş iubi pe oricine îmi spune o poveste amuzantă, aş fi prietena tuturor şi a nimănui cu-adevărat. Aş cânta, aş râde, aş face tot ce-mi trece prin cap fără să mă gândesc la consecinţe. Aş cuceri şi-aş abandona !

Aş putea fi şi femeia matură şi rigidă, ce gândeşte pur profesional şi-şi vede interesul propriu înaintea intereselor celorlalţi din jurul ei… astfel, aş iubi un om sobru, rece şi întotdeauna preocupat de ale lui, ce-mi poate oferi spaţiu să mă pot ocupa de carieră, bani să investesc în profesia mea şi prânzuri formale cu prieteni falşi.

Aş mai putea fi fata profitoare, indiferentă şi ipocrită, ce ar fi în stare de orice pentru a-şi atinge scopurile… astfel, aş fi din plastic, cu genele mult prea rimelate şi chipul mult prea încărcat de falsitate. Aş folosi oamenii din jurul meu pentru propriul interes şi i-aş înlătura apoi ca pe ultimele resturi nereciclabile. N-aş iubi…

Aş putea fi oricine, orice…dar sunt eu ! Sunt fiinţa care are nevoie de iubire ca de aer, care visează în fiecare secundă a existenţei sale, care trăieşte sperând la o fericire absolută ; care ştie să se alinte dar este şi smiorcăită când nu-i convine ceva ; sunt cea care dezvăluie multe deşi ascunde totul, care dansează nopţi în şir dar şi leneveşte cu zilele sub pătura caldă şi primitoare… râd cu poftă dar sunt şi o « bocitoare profesionistă », îmi plac darurile dar îmi place să şi dăruiesc, sunt orgolioasă dar ştiu să şi las de la mine, am ambiţii dar şi temeri…profit de situaţii dar nu şi de oameni, iubesc şi-mi place să fiu iubită, admir şi-mi place să fiu admirată !

Da…sunt o mie de modalităţi prin care aş putea deveni altă persoană, dar ce rost ar avea ? Nu aş mai fi eu … 

Sursa foto: facebook.com

Leapşa puerilă

Încă o leapşă drăguţă pe care sunt nerăbdătoare să o completez! A venit de la Emil şi se duce la Florin, Corina, Teo şi cine mai doreşte!

Întrebările ar fi:

1. Care era jocul tău preferat din fața blocului?

2. Care este ”dulcele” pe care l-ai mânca și acum?

3. Care au fost desenele animate preferate?

4. Pe melodiile cui ai crescut ”mare”?

5. Ce amintiri îţi trezește guma Turbo?

6. Ce visai să devii atunci când erai mic și ce ai ajuns?

7. Cum ți-ai descrie copilăria în 3 cuvinte?

Pentru mine copilăria a fost o îmbinare de julituri, bomboane colorate, îngheţată pe băţ şi căţărat prin copaci. Eram un mic Speedy Gonzales, veşnic energică, plină de voie bună şi dornică de a mă juca cât mai mult. Îmi este dor de perioada aceea şi mă apucă nostalgia uneori, dar îmi va face mare plăcere să îmi amintesc de copilărie şi acum, răspunzând la întrebările de mai sus.

1. Adoram să joc elasticul dar îmi plăceau şi “Flori, fete şi băieţi”, “Prinselea”, “Raţele şi vânătorii”, “Călcatelea”, “Şotronu”…sunt multe joculeţe la care hohotele de râs îmi tăiau respiraţia, care-mi luau şi ultima urmă de energie şi mă făceau să dorm ca o pisicuţă, toată noaptea.

Dar, după cum spuneam şi pe Belva, jocul cu elasticul era preferatul meu căci reuşeam să trec de toate „etapele” foarte uşor. Îl jucam afară cu prietenii dar şi în casă, punând în loc de persoanele care trebuiau să ţină elasticul, două scaune. Ştiu că erau tot felul de combinaţii pe care trebuia să le faci când săreai şi dificultatea creştea pe măsură ce înainta jocul. Iniţial săream la înălţimea gleznei pe lăţimea a două picioare, apoi cele două persoane ţineau elasticul doar pe un picior, apoi la genunchi, sub fund şi, pentru cine mai putea, la brâu. Mă bufneşte şi râsul amintindu-mi cu câtă perseverenţă mă „antrenam” în casă, cu cele două scaune, ca să pot ieşi afară şi să fiu învingătoare. Eram ambiţioasă de mică, ce mai!

2. Îngheţata “Vals” era absolut delicioasă şi nelipsită din frigiderul meu, chiar de mama mustăcea de fiecare dată când îi ceream bani să-mi mai cumpăr, căci ştia că are tot tabelul lui Mendeleev în ea. Ciocolata “Poiana” ştiu că mai era pe lista dulciurilor mele preferate şi bineînţeles toate prăjiturile cu care mă bombardau mama şi mătuşica!

3. Tom şi Jerry, clar! Nu mă dezlipeam din faţa televizorului până nu mă asiguram că după reclame, cei de la Cartoon Network nu vor mai băga un episod. Ştiu că în fiecare weekend mă trezeam de la 7-8 doar ca să îmi iau porţia de Tom şi Jerry, deşi în timpul săptămânii făceam un mare scandal când era vorba să mă trezesc pentru grădiniţă. Îl iubeam pe Tom şi-mi doream uneori să-l pună puţin la punct pe Jerry.

4. Au fost formaţiile de rock pe care mi le-a dezvăluit al meu tată şi prietenul său cel mai bun de pe atunci: Guns N’ Roses, Scorpions, ACDC, Deep Purple, Queen,Michael Jackson, etc. Dar bineînţeles că am ascultat şi ce era la modă pe atunci: Andre, Candy, Voltaj (erau printre preferaţii mei), Genius, Animal X, 3 sud est,etc.

5. Îmi cumpăram de fiecare dată câte 4-5 gume Turbo, căci ştiam că după ce o mestec pe prima 5 minute îi piere gustul şi nu mă voi sătura de mestecat!:)) Şi bineînţeles că erau abţipildurile şi tatuajele care veneau “la pachet”. Cât mă mai dojenea mama că veneam tatuată pe toată mâna, de la încheietură până la umăr…era amuzant să o văd cum dă ochii peste cap şi-mi zâmbeşte viclean spunând: “să te văd cum le cureţi acum, că mergem în vizită la nana şi nu vreau să te vadă aşa!”.

6. Îmi doream să fiu doctoriţă şi să-i îngrijesc pe ai mei părinţi atunci când le va fi rău, pe gratis. Era visul meu să pot vindeca o persoană, fără să-i cer ceva la schimb. Un vis naiv de altfel, căci nu aş fi pus o pâine pe masă niciodată în stilul ăsta! Dar cu trecerea timpului am descoperit pasiunea pentru scris şi m-am hotărât că jurnalismul ar fi o idee bună.

7. Cum spuneam şi la început: julituri, jucării şi dulciuri.

P.S: aş dori să mai adaug că am descoperit recent că e amuzant şi să te joci şi cu jucării mai “la modă”, precum figurine roboţi, monstruleţi şi super-eroi.

Sursa foto: vivaboo.com

Copilăria, inima tuturor vârstelor

” Călimara oricărui scriitor este, în linii mari, copilăria!” 

Mai ştie cineva ce-i acela un „Tamagotchi”? Înainte să daţi repede un search pe google, gândiţi-vă că toţi când eram mici, voiam un animal de companie, o pisicuţă sau un căţeluş cu care să ne jucăm, care să ne aline suferinţa atunci când mami nu ne dădea îngheţată înaintea mesei şi să ne lingă juliturile de la căzutul de pe bicicletă. Şi bineînţeles că părinţii noştri erau conştienţi de responsabilităţile care vin în aceeaşi cutie cu animăluţul, tocmai de aceea găseau diferite scuze şi modalităţi de distragere a atenţiei, pentru a evita să ne facă pe plac.

Şi cea mai bună metodă să ne satisfacă totuşi dorinţele dar să nu-şi încarce programul cu plimbatul, hrănitul şi spălatul unui ghemotoc de blană, a fost să ne cumpere un Tamagotchi. Şi acum, dacă tot nu v-aţi dat seama, să vă spun despre ce e vorba: era acel joculeţ, de buzunar, în care trebuia să ai grijă de un animal de companie virtual: căţel, dinozaur, pisoi, maimuţă, ş.a.m.d. Îl hrăneai, îl spălai, îl alintai, îl vedeai cum creşte şi îl mângâiai atunci când se simţea neglijat.

Eu am avut două astfel de jocuri, unul cu un căţel şi unul cu un copilaş pe care trebuia să-l trimiţi la şcoală, să-l ajuţi cu temele, să-i găseşti un hobby,etc. Erau foarte haioase amândouă şi m-am bucurat foarte mult când le-am primit cadou, chiar mai mult decât se bucură plozii din ziua de azi când apare câte un joc de tipul Diablo 3.

Toată lumea spune că e total diferită copilăria din ziua de azi faţă de cea de acum 20 de ani. Şi chiar aşa e. Nu zic că nu m-am jucat şi eu pe calculator, atunci când am avut ocazia. Mi-a plăcut la nebunie să sar după ciuperci cu vestitul Mario, să prind viteză şi să colectez inele cu mult prea albastrul Sonic, să mă sperii de monstruleţii din Heretic şi să mă întorc în epoca de piatră cu Age of Empires. Dar nu am fost lipsită de săritul corzii, de jucatul elasticului, de alergat ca nebuna printre blocuri la o prinselea şi căţărat prin copaci în căutarea fluturaşului de la badminton.

Ţin minte că strângeam bani de pe la rude ca să-mi cumpăr pufarine şi îngheţată pe băţ. Îmi doream din tot sufletul un walkman la care să pot asculta muzică chiar şi atunci când dormea mama în camera cealaltă. Visam la o casă de păpuşi dar şi la piese şi mulţi, mulţi omuleţi lego; colecţionam de pe la gume şi pufuleţi cartonaşe cu scene şi personaje din Titanic, Xena, Hercule,etc; aşteptam cu nerăbdare filmul „Singur acasă” în fiecare an, de Crăciun, şi-l vizionam cu acelaşi entuziasm ca prima oară; mă căţăram prin copaci după gorgoaze şi făceam concursuri care adună cele mai multe; Vara ieşeam cu sticle, bidoane, găleţi, cei care stăteau la parter scoteau chiar furtunul pe geam, şi ne stropeam cu apă până lăsam mici lacuri în urma noastră.

Am avut o copilărie frumoasă şi mi-aş retrăi-o cu mare drag, dacă aş avea ocazia. Chiar dacă nu am avut niciodată cheia de la intrare atârnată de gât, sunt mândră să fac parte din aceeaşi generaţie cu cei care o purtau cu mare mândrie.

            Voi ce amintiri frumoase aveţi din copilărie? 

%d bloggers like this: