Posts Tagged ‘guest post’

Marele Mister Al Omenirii -guest-post-

(sau Cât De Multe Ştiu Bărbaţii Despre Poşetele Femeilor)

Aseară am lansat o provocare pe pagina blogului meu care suna cam așa: „Lumea ajunge pe blogul meu căutând parerea barbatilor despre posetele femeilor, așa că mi-am propus să nu o dezamăgesc. Băieți, să curgă cu păreri!”

Un singur curajos mi-a răspuns, printr-un guest post destul de elaborat, pe care vi-l atașez aici. Mai aștept și alte păreri, atât masculine cât și feminine. 

57307fe99edb4a3088bfbdfc49a7ef9e

Tibi spune cam așa:

Este bine-cunoscută munca diverşilor cercetători ai lumii şi beneficiile rezultatelor ei, de la invenţia maşinilor cu aburi şi mai apoi a motoarelor cu combustie internă la curentul electric şi toate aplicaţiile acestuia, incluzând mult mai recentele dispozitive electronice pe care toată lumea le utilizează. Desigur, uneori rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt cel putin neconcludente, exemple fiind suficiente şi în acest sens – de la timpul petrecut cercetând ce îi determină pe oameni să se gândească la sex până la mult mai ridicola încercare de a demonstra că bărbaţii şi femeile provin de pe aceeaşi planetă. Există însă un mister care de ani de zile nu poate fi elucidat, oricât de mult s-ar încerca şi oricâte resurse s-ar aloca acestor cercetări, mister care, culmea, priveşte tot separarea dintre femei şi bărbaţi: poşeta.

Aparent, poşeta este un accesoriu vestimentar care serveşte femeilor pentru a purta la îndemână diverse obiecte necesare (sau nu) lor. În realitate, însă, nimeni cu excepţia posesoarei nu poate şti exact conţinutul unei poşete şi sunt mai multe şanse de a câştiga la loterie decât de a intui ce conţine ea. Din câte se cunoaşte, poşeta, indiferent de dimensiuni, poate conţine un număr infinit de obiecte, aşezate în ordinea şi poziţiile dorite de posesoarea ei. Este strict interzisă manipularea poşetei fără acceptul posesoarei şi este un sacrilegiu absolut deschiderea ei şi cercetarea conţinutului. Desigur, există şi excepţii – puţinele cazuri în care posesoarea solicită asistenţă pentru recuperarea unui obiect conţinut ori chiar a poşetei dintr-o poziţie inaccesibilă.

În opinia bărbaţilor, poşeta se asortează cu orice: poate conţine atât haine, cât şi pantofi, aşa că nu este nevoie să pună la îndoială gusturile partenerei. Dar poşeta reprezintă adeseori o durere de cap pentru ei. Preţul de achiziţie vine însoţit de o veste bună: „iubi, ghici ce mi-am cumpărat azi!”, urmată de obicei de o gaură neagră în contul de debit limitat ori credit nelimitat (nelimitat în privinţa perioadei de rambursare) şi puternice senzaţii de înţepături în zona inimii pentru bietul titular. Iar dacă sacrificiul achiziţiei se dovedeşte insuficient, un alt mare sacrificiu pe care îl fac bărbaţii pentru partenerele lor este acela de a deveni purtători de poşetă fără voia lor, dar din nevoia de a le ajuta şi a le face pe plac partenerelor.

Un alt lucru pe care nu şi-l pot explica bărbaţii este dimensiunea poşetelor, care creşte de la elegantul plic pentru ocaziile de gală până la adevăraţi saci aşa-zis ecologici pentru activităţile urbane zilnice ale partenerelor lor. Este pur şi simplu de neconceput cum obiectele care încap într-o poşetă minusculă îşi măresc brusc volumul pentru a ocupa apoi un spaţiu direct proporţional cu posesoarea. Aşa cum este de neconceput cum partenera lor firavă le poate înmâna spre purtare temporară un obiect care atârnă aproape la fel de greu ca ea, dar pe care ea îl poartă tot timpul pe umăr. Şi nu în ultimul rând, la fel de greu de conceput este utilitatea obiectelor care compun ansamblul din interiorul unei poşete, a căror diversitate este incomensurabilă, variind de la truse de machiaj necesare oricărei femei până la cele mai rare şi complexe medicamente pe care nu se ştie când şi dacă le vor folosi, dar sunt bune „pentru orice eventualitate”.

Evident, este greu de analizat utilitatea poşetei din punctul de vedere al bărbaţilor şi orice încercare de a o elimina din garderoba partenerei ori măcar de a-i reduce volumul şi greutatea în speranţa că va fi mai uşor de subtilizat în diversele ocazii în care sunt nevoiţi să o „adopte” se soldează cu eşecuri lamentabile şi căderea din graţiile partenerei, solicitând soluţii diplomatice şi investiţii majore, posibil tot pentru achiziţia unei poşete. Însă niciodată bărbatul nu poate alege poşeta partenerei: cea care pare perfectă în viziunea lui ori chiar a altor femei se va dovedi o jignire crasă în faţa celei care o va primi şi îi va dovedi acesteia că el nu are nici cea mai vagă idee despre preferinţele ei, revenindu-se la aceleaşi soluţii diplomatice şi investiţii majore pentru a restabili relaţiile dintre cele două părţi.

Poşeta este ca o gaură neagră în care intră obiecte al căror volum o depăşeşte, dar, de asemenea, se transformă într-o gaură de vierme din care pot ieşi cele mai neaşteptate obiecte. În acelaşi fel, se poate reduce la dimensiuni incredibile ori se poate dilata până când estetica îi este grav pusă la îndoială. De altfel, poşeta pare să penduleze între obiect decorativ şi obiect utilitar, dar numai posesoarea poate şti exact scopul şi ocazia potrivită pentru fiecare utilizare. Aşadar, poşeta rămâne poate cel mai greu de descifrat mister recent al omenirii, dincolo de oricare explicaţie logică şi oricare lege a fizicii – un univers în sinea ei…

Voi ce credeți?

Sursa foto: pinterest.com

Guest-post – Craciunul blogosferic

Astazi este prima zi de Craciun, iar noua bloggerilor ne arde de scris articole. Pentru mine, martea e zi de scris in deplasare (doar am 3 bloguri, de ce as scrie pe vreunul din ele azi?), asa ca scriu despre Craciunul blogosferic. Cum se pregatesc bloggerii de venirea Craciunului.

facebook-will-let-santa-know-christmas-ecards-someecards

Intai si intai, sa ma prezint. Zisai ca am 3 bloguri, da nu zisai care-s alea. Si cine sunt. Asadar, Emil Calinescu ma numesc (din Sud-Est Bucuresti) si posed urmatoarele bloguri:  http://emilcalinescu.eu/ , http://emilstudentulminune.wordpress.com/ si http://minunat.eu/ . Si multumesc Alexandrei pentru gazduire.

Asadar, sa vedem cum se pregateste si ce face bloggerul de sarbatori:

  1. Cu ceva timp inainte (cu cat mai inainte, cu atat mai bine) isi schimba tema. Isi baga ninsoare pe blog (ce e ala Craciun fara Zapada?), baga si niste Mos Craciuni (cu cat mai multi, cu atat mai bine) si de preferat si un fundal musical aferent. Cu Jingle Bells, doar nu cu Hrusca.
  2. Daca e baiat, pentru a nu rade lumea de el ca ar fi gay, baga 2-3 glume despre Hrusca. Oricum, expirate demult. Asa, sa fie-n ton cu sarbatorile. Si sa dea bine la cautarile google.
  3. Apoi incep evenimentele caritabile specifice lunii decembrie. Nu conteaza ca donezi ceva unor copii, unor batrani sau unor sinistrati. Nu asta e important. E important sa fii acolo, sa dai check-in pe facebook si sa faci multe-multe poze. Sa vada lumea ca ai fost acolo. Si sa ai grija ca la evenimentul ala sa mai fie cel putin un blogger important, care sa-ti dea link-ul cand va scrie despre eveniment.
  4. Daca esti bloggerita, trebuie sa faci musai poze in costum de Craciunita. Cum e costumul de Craciunita? O caciulita alb-rosie pe cap, o bluzita si o fustita scurta-scurta-scurta. Cum, Mos Craciun nu se imbraca asa? Ce conteaza?! Conteaza efectul visual!
  5. Daca vrei sa ai poze-hit pe facebook (si pe blog, bineinteles), nu uita pisicile! Foarte important! Pune-le caciulite de craciunite, pune-le langa pom, eventual uitandu-se cu jind la ceva de p-acolo. Vezi tu, te descurci. Oricum ar fi, lumea va da like la poze si va comenta HOW SWEET indiferent de ipostaza. Daca poti dovedi si ca acea pisica e a ta si nu e poza luata de pe net, cu atat mai bine. Esti blogger cu suflet.
  6. Ah, am uitat de clipuri youtube cu cantece frumoase. Colinde de preferat, dar merg si alte melodii de suflet. Care sa-ti mearga la corason. Si ceva in engleza, sa fie COOL. Doar esti in blogosfera.
  7. Pe 25 du-te la biserica. Fa poze si acolo, da-ti check-in. O poza cu aglomeratia de la biserica prilejuita de sfanta sarbatoare a Craciunului este NEPRETUITA.
  8. Ah, am uitat: constant, in timpul postului, posteaza retete de post. Unde trebuie sa subliniezi, din 2 in 2 cuvinte, ca sunt de post, ca n-au carne, dar ca sunt delicioase.
  9. Ah, am uitat de pozele crestinesti. Pe blog, pe facebook, nu conteaza. Si neaparat retweet-uri la chestii crestinesti. Da bine la imaginea ta de crestin.
  10. Seara faci bilantul urarilor de Craciun. Le multumesti tuturor celor care ti-au urat pe facebook, pe blog, le spui ca speri ca au avut si ei sarbatori fericite si LUMINATE (nu, lumina nu e doar de Pasti, lumina in corason trebuie sa ai tot timpu’), le multumesti din suflet si gata. Misiunea ta e incheiata.
  11. Ah, am uitat sa precizez: pe 24 decembrie intri pe zeci, daca nu sute de bloguri si comentezi la ultimul articol aparut. Bagi: CRACIUN FERICIT ALATURI DE CEI DRAGI. Ce conteaza ca nu e la subiect. Chiar conteaza ca bloggerul ala e ateu? Nu l-ai injurat, i-ai urat de bine. Sigur iti va accepta comentariul. Daca nu, va arde in flacarile iadului, ori, si mai grav, de undeva de sus va veni o forta care-I va pica blogul si ii va sterge toate articolele, cu tot cu comentariile aferente. Nu-si va permite deci riscul.

Craciun fericit alaturi de cei dragi!  Si poate popositi si la mine pe bloguri, macar de-o injuratura crestineasca pentru ce scrisai 😀

Sursa foto: someecards.com

Guest post: Orice sfarsit este un nou inceput

–    Cand ai incetat sa ma iubesti?

–    Niciodata! De ce iti trece prostia asta prin cap?

–    Pentru ca asa simt!

       Sara se uita cu ochii mari si lacrimanzi la Victor. Nu intelegea de ce acesta si-a schimbat atitudinea brusc. De ce era atat de rece cu ea si mai ales, de ce nu vroia sa o mai vada atat de des.

–    Iubito, termina cu prostiile! Te ador, nu as avea de ce sa nu mai vreau sa fiu cu tine.

–    Si atunci, de ce nu ai vrut sa ne vedem timp de 2 saptamani?

–    Ti-am spus deja, am fost ocupat cu examenele. Tu ma bateai la cap inainte sa invat si sa iau note mari si doar te-am ascultat.

–    Mda… Sara incepu sa planga, fara sa mai asculte ce spunea Victor. Orice i-ar fi zis, nu l-ar fi crezut. Stia ca intre ei, lucrurile nu mai erau ca inainte si ca inevitabilul se va produce in curand. Doar ca vroia sa amane momentul cat mai mult timp… Daca s-ar fi putut, pentru totdeauna.

        Peste o saptamana, incepea facultatea, iar la cateva zile dupa, urma sa fie ziua Sarei. Nu era genul de fata petrecareata: prefera sa fie in compania celor dragi si mai ales, sa fie cu iubitul ei. Dar anul asta nu isi mai dorea nimic… Aproape intrase in depresie. Nu intelegea cu ce a gresit: statea in fiecare noapte si rememora ultima luna. Nu facuse nimic rau, ba chiar avusese o perioada ciudata in relatia cu Victor pentru ca nu s-au certat deloc. Iar acum, il simtea distant. Nu ii mai spunea ca o iubeste si aproape ca nici nu o mai saruta ca inainte.

        A inceput si facultatea, iar Sara plangea incontinuu: avea un program foarte incarcat, invers fata de cel al lui Victor, ceea ce inseamna ca se pot vedea doar in weekend, iar ei erau obisnuiti sa stea impreuna zilnic. Dar pe ea o enerva cel mai mult atitudinea lui Victor care parea nepasator…

      Zilele au trecut si a sosit si aniversarea Sarei. Nu vorbise cu Victor cu o seara inainte, astfel incat si-a petrecut noaptea plangand. Dimineata degeaba astepta telefonul lui. Se facuse deja 10. Nu era in stare sa mearga la cursuri si a decis sa isi ia un weekend prelungit. Deodata, telefonul a inceput sa sune. S-a ridicat fericita, sperand ca este Victor, dar nu era el.

 –     La multi ani puiul meu! Sa fii sanatoasa, sa ne faci multe bucurii si mai ales sa fii iubita! Intra la mine in camera si vezi ca ti-am lasat un cadou. O sa ne intoarcem d-abia maine seara. Imi pare rau ca nu putem fi alaturi de tine intr-o zi atat de importanta, dar promit ca duminica mergem la bunici si petrecem.

        Sara nu parea prea entuziasmata de ceea ce ii spusese mama ei. Nu o mai putea inveseli nimic. A stat in pat, plangand, pana la miezul zilei, cand in sfarsit a sunat si Victor:

–     Sara, uite ce e…. M-am gandit mult si nu as fi vrut sa iti dau vestea acum, dar nu mai pot astepta. Nu ma mai pot preface… Ced ca ar fi mai bine sa punem capat. Totusi, te astept azi pe la mine sa vorbim…si sa iti iei lucrurile.

         Sarei nu-i venea sa creada ce auzea. Spera sa fie doar un cosmar din care sa se trezeasca mai repede. O relatie de 3 ani de zile, incheiata chiar de ziua ei si fara un motiv anume…

       Cu ultimele puteri a reusit sa se dea jos din pat si sa mearga in baie. S-a uitat in oglinda si nu se mai recunostea: era palida, cu ochii extrem de umflati. Durerea de cap incepuse s-o ignore si tot ce vroia era sa se aranjeze putin si sa plece. Isi spunea ca trebuie sa para puternica in fata lui Victor, daca lui nu i-a pasat, asa sa fie si ea…

       Peste 40 de minute era acasa la el. Cu mana tremuranda a apasat soneria: o data, de doua ori. A asteptat cam un minut si a iesit Victor… Nu a avut curaj sa se uite la el: i-a spus sa ii aduca lucrurile care au ramas pentru ca se grabeste. El se uita cu ochii mari la ea si aproape ca ii venea sa planga. A insistat sa intre si a lasat-o in hol.

      Vazand ca trec aproape 5 minute si el nu mai vine, Sara a hotarat sa plece… Dar, cand sa deschida usa, surpriza: intr-un cosulet era un catelus mic cu o funda imensa la gat si cu un biletel pe care scria: ,,De azi inainte, eu te voi iubi si te voi proteja in locul lui. Sper sa ma iubesti la fel de mult ca pe Victor”. Sarei i-au dat lacrimile si a inceput sa mangaie catelusul.

      Fara sa vrea, i-a scapat biletelul pe jos, cu partea din spate in sus. Acolo scria: ,,Desigur, eu voi sta mai putin timp doar cu tine, pentru ca va trebui sa te impart cu Victor si sa va apar pe amandoi”.  Sara nu mai intelegea nimic. Era complet zapacita…

      Dar, indoielile aveau sa-i dispara repede, cand l-a vazut pe Victor: avea un buchet imens de trandafiri si o cutiuta mica in mana. A venit la ea si a luat-o in brate, strangand-o tare.

 –     Iarta-ma pentru cat te-am facut sa suferi… Nu am vrut… Daca nu faceam asta, nu o puteam termina asa si nu puteam incepe o alta viata alaturi de fata pe care o iubesc cel mai mult. Ti-am spus ca vreau sa punem capat, dar nu am specificat la ce. Vreau sa terminam relatia pe care am avut-o si sa incepem alta, pe un alt drum. Si ti-am mai spus sa vii sa iti iei lucrurile pentru ca trebuie sa ne mutam. Iar in acel moment, Victor i-a intins Sarei o cheie, de care era agatat un bilet pe care scria o adresa.

–     Este casa care ti-a placut atat de mult iar acum este a noastra. Si nu in ultimul rand, vreau sa te intreb, daca esti pregatita sa nu mai fi iubita mea.

–    De ce??? Nu mai inteleg nimic!

–    Pentru ca vreau sa te intreb daca….. vrei sa fii sotia mea?

      Sara a izbucnit in lacrimi de fericire. Stia ca nu se poate termina totul asa si ca Victor o iubeste. Era cea mai mare surpriza pe care i-a facut-o si totodata, trebuia sa inceapa sa se obisnuiasca cu ideea de a imparti viata cu cineva.

      Dupa cateva ore petrecute impreuna in acea zi, Sara a uitat de toate momentele urate petrecute in ultimul timp, pentru ca surpriza primita insemna nespus de mult pentru ea.

       Guest post scris de Andreea, co-writer la blogul lui Alex Zaharia

Sursa foto: highwallpapers.com

Guest – post NEPUNCTUAL – Experiente scolaresti intarziate

Ieri incepu scoala (desi sunt pe un blog moldovenesc, raman oltean). Asa ca la moda in blogosfera este sa scrii despre scoala. Apropo, Emil Calinescu (Punct Eu) sunt .

Despre prima zi de scoala am scris (pe alt blog; nu stiu in ce ordine vor aparea articolele), asa ca acum voi scrie despre altceva. Si anume un sport des intalnit in scoala (atat generala, cat si liceu): intarziatul. Uneori intarziatul era intentionat (gen: scapam de prima parte a orei, cand asculta), alteori era neintentionat.

Sa va zic acum cateva chestii interesante despre ceea ce numesc eu experiente scolaresti intarziate:

  1. Rar intarziam la orele urmatoare. Cand intarziam, invariabil se intampla la prima ora. Si in generala, si in liceu. Asta intai si intai pentru ca nu sunt fumator.
  2. In generala era cam “puscarie”. Pe langa gratiile la geam, care-ti dadeau aceasta senzatie, mai era si faptul ca scoala era efectiv inchisa in timpul orelor. Daca intarziai nitel mai mult, trebuia s-o iei prin fata. Directoarea avea biroul de vedea tot ce se intampla. Stia cu exactitate cine vine si cine e acea persoana.
  3. Legat de asta, faza tare. Eram clasa a VIII-a si prima ora aveam desenul. Faceam cu o profa tanara si de treaba (pana atunci facusem cu o baba destul de scortoasa). Si intarzii. Mai eram cu un coleg. Directoarea era cu spatele. Sala de clasa era la parter. Colegul asta al meu se gandise sa o silentios, dar grabit, sa ajunga in clasa fara sa fie vazut. Eu mai sincer de felul meu o salut pe directoare: Sarumana doamna directoare. Colegului meu ii picase fata. Directoarea zambitoare ma saluta, imi zice sa intru repede in sala, sa sper sa fiu primit. Dupa mine, nu aveam de ce sa ma feresc. Nu dadusem in cap, nu omorasem. Doar intarziasem. Nu e ceva atat de grav…
  4. Legat de directoare, foarte tare e ca ea ne stia pe toti. Si stia cu exactitate ce clasa esti, ce ora ai etc.  Memorie ca a ei nu am mai intalnit demult.
  5. La liceu chestii mai grave: se inchidea poarta prin curte (uneori, nu chiar tot timpul), iar la intrarea din fata nu erau elevi de serviciu, ci era un portar. Cu care m-am certat de multe ori. Intr-una din zile intru cu o profa (“e cu mine”), alta data stau 5 minute, el imi spunea ca “exista riscul sa nu te primeasca la ora”, iar eu ii ziceam ca asta e strict problema mea, nu a lui. Intr-un final m-a lasat. Aici nu mai imi era frica de directoare/director . Nici macar nu stiau cine sunt…
  6. Ora incepea la 7:30 (intr-a XI-a si a XII-a). Tin minte ca la un moment dat la 7:30 ma trezisem. Maica-mea speriata: nu trebuia sa fii la scoala? La care eu: ajung eu … Am ajuns… Pana sa se termine prima ora.
  7. La un moment dat la engleza am ajuns la 8:15. La si 20 se termina ora. Mi s-a motivate absenta. Cica am ajuns “la timp”.
  8. Cea mai tare faza cu intarzierea (si ultima, ca o sa inchei cu ea) tot la engleza s-a intamplat. Se enervase profa pe mine ca veneam invariabil cu intarziere si-mi spune: DATA VIITOARE VII LA FIX. Ajung eu “data viitoare”. Profa, calma: Emil, ce ti-am zis eu data trecuta? Eu, la fel de calm: Sa vin la fix. Ea: pai si cat e ceasul acum? La care eu, cu un zambet in coltul gurii: 8 fix … A inceput sa rada. Radea cu pofta. Foarte de treaba profa (blonda care strangea bancuri cu blonde de la elevii clasei unde era diriginta; cica o distrau enorm bancurile cu blonde). Tin minte ca ei i-am dat de un 8 martie o felicitare, pe care scrisesem “pentru cea mai blonda profa pe care am avut-o”. In loc sa se supere, m-a luat in brate si mi-a multumit.

Gata articolul meu intarziat. Daca aveti si voi experiente intarziate din scoala e bine sa le semnalati aici. E valabil si pentru proprietara acestui blog.

Pana sa inchei, fac aceeasi vesnica invitatie: hai si la mine pe blog cu un guest-post.

Salutari INTARZIATE tuturor.

Sursa foto> parentdish.co.uk

 

Leapşa narcisistă a lui Emil

Mi-a adus un zâmbet pe buze leapşa narcisistă a lui Emil şi tocmai din cauza asta m-am hotărât să o completez. Sper să nu arunce cu roşii în mine dacă nu-i convin răspunsurile! Ca să vă lămuresc, întrebările fac referire la blogul său. Cine va prelua leapşa mai departe, va trebui să răspundă la întrebări atât pentru blogul meu, cât şi pentru blogul său.

1. Citeşti acest blog? Dacă da, cât de des ?

Da. De obicei intru pe el când îmi atrag atenţia titlurile articolelor pe care le postezi pe grupurile facebook.

2. Spune cea mai tare , respectiv cea mai slabă rubrică a acestui blog? În cazul celei mai slabe rubrici, poţi da o sugestie de înlocuire a acesteia cu alta.

Cea mai tare rubrică mi se pare cea a guest-posturilor, căci din câte am auzit/citit/văzut, o astfel de rubrică te promovează destul de mult şi te ajută să ieşi din lumea “bloggerilor mici/mititei/vai de ei!”, în care eu încă mă scald.

Cea mai “slabă” rubrică, deşi n-am cântărit-o, mi se pare cea cu politica. Sper să fie şi aia o rubrică, că am luat-o de la “categories”! 😀 Văd prea multă politică în jurul meu şi am ajuns la saturaţie. Nu e nimic personal cu ce ai scris tu acolo, subiectul în sine îmi provoacă greaţă.

3. Spune punctele tari ale acestui blog.

Guest-post-urile!

Review-urile altor bloguri.

4. Acum spune-le pe cele slabe. Aici poţi invoca şi ce anume lipseşte.

Sunt obişnuită eu să scriu cu diacritice şi promovez chestia asta, dar îţi cunosc părerea de neclintit asupra subiectului aşa că nu mai insist! :)) Ne-am contrazis destul pe tema asta, acu’ ceva timp!

5. Ce părere ai despre tema, respectiv aspectul acestui blog.

E simplă, uşor de “îmbrăţişat”, nu oboseşte ochiul cu prea multe culori şi imagini. E ok!

6. Ce părere ai despre stilul de scriere de pe acest blog.

Îmi place că spui lucrurilor pe nume, scurt şi la obiect. Nu o “lălăi” în 10 pagini despre un subiect banal de două rânduri.

7. Ce părere ai despre autorul acestui blog, în speţă despre mine, precizând dacă m-ai cunoscut personal sau nu.

Nu te-am cunoscut personal, încă!

Online aşa, îmi pari un tip sociabil, săritor( nu la bungee-jumping, ci la ajutat alte persoane/bloguri să “crească”), dornic să ştie/scrie măcar câte puţin din fiecare domeniu , încăpăţânat şi, bineînţeles, narcisist. :))

8. Ai scris vreun guest pe acest blog? Dar ai găzduit vreun guest de-al meu? Dacă da, ce te-a făcut să scrii/să găzduieşti? Dacă nu, de ce?

Da, guest-post-ul mofturos l-am scris eu la tine şi tu la mine cel cu bancurile despre blonde.

Mi-a plăcut ideea în sine, căci până să dau de tine nu auzisem de guest-posting! 😀

9. Ce părere ai despre această leapşă?

O foarte bună metodă de a face rost de feedback.

10. Ce întrebare ai mai adăuga la ea?

” Ce subiect ai vrea să abordez în următorul articol?”

Şi acum că am terminat de răspuns la întrebări, le trimit mai departe la: Florin, Lucian, Elly, Vienela, Lucianna şi cine mai doreşte să-mi ofere un feedback al blogului (puteţi răspunde la întrebări şi printr-un comentariu, dacă nu vreţi să faceţi articol special)!

Sursă foto: costintuchila.wordpress.com

%d bloggers like this: