Deja ştii cât îmi lipseşti. Sunt sigură de asta. Dar ceea ce nu ştii e că lipsa ta m-a făcut mai puternică şi totodată mai creativă. Imaginaţia mea o ia razna de fiecare dată când mă gândesc la câte lucruri mai puteam face împreună. Şi nu vorbesc acum de ziua nunţii, pe care ai menţionat-o cu ochii înlăcrimaţi, înainte să-ţi iei rămas bun de la mine, pentru ultima oară.
Dar câte scenarii au rămas nescrise?! Câte glume neinventate?! Câte râsete furate de boală şi de timp?!
E tot mai greu să plecăm în weekend fără tine. Am crezut că va deveni mai simplu odată cu trecerea zilelor, săptămânilor, lunilor. Dar ne lipseşti şi apăsarea devine din ce în ce mai grea.
Mi-am imaginat zilele astea cum ar fi fost dacă am fi planificat vacanţa de iarnă împreună. Probabil nu am fi reuşit să plecăm mai mult de două zile, din cauza serviciului tău obositor, aşa că am fi ales un weekend la Straja. Am fi stat amândoi câteva ore bune în faţa calculatorului, cu câte un pahar de vin roşu (cu puţină apă, aşa cum îţi plăcea ţie) şi am fi făcut cel mai haios plan de bătaie; pe care, evident, nu l-am fi respectat deloc, apoi.
Am fi împachetat cam tot ce deţinem. Eu şi scumpa mea mamă am fi încercat să băgăm într-o valiză două dulapuri de haine, iar tu ai fi încercat să ne convingi, să-ţi păstrăm şi ţie un colţ liber, pentru două tricouri şi o pereche de pantaloni.
Ne-am fi trezit în ziua plecării, morocănoşi amândoi, iar ea cu chef de vorbă şi zâmbitoare. Doar ştii cum ne spunea: “ca două picături de apă!”. Şi acum îmi mai spune asta, uneori. Aş vrea să cred că o mai auzi!
Drumul până acolo ar fi fost, bineînţeles, încărcat de peripeţii; măcar o scurtă abatere de la drum, o pană care să te facă să termini mai repede pachetul de Winston Light sau un iepure dornic de adrenalină, pe care să-l luam, apoi, în portbagaj.
Am fi ajuns, mai târziu decât trebuie, la cazare în Straja. Probabil, până să ajungem, am fi căutat Vila Alpin măcar vreo 20 de minute. Ştii că aveam obiceiul să ne contrazicem în maşină în privinţa direcţiei. Nu ştiu de ce aveam, eu şi ea, impresia că te putem detrona când venea vorba de citirea unei hărţi. Niciodată nu am reuşit, dar tu întotdeauna aveai răbdare cu noi şi ne lăsai să ne amăgim niţel.
Cu siguranţă tu ai fi stabilit programul turistic pentru a doua zi. Dacă ar fi fost după tine, am fi vizitat absolut tot ce era de vizitat: de la rezervaţia de zimbri, la Sarmisegetuza Ulpia Traiana şi la reşedinţa regelui Burebista. Ai fi fost în stare să mă convingi şi la o coborâre pe tiroliană. Dacă mă gândesc mai bine, probabil ai fi fost şi tu următorul, după mine.
Cred că te-ai fi înţeles foarte bine şi cu gazdele de acolo. Glumele tale şi povestirile de pe mări şi oceane poate le-ar fi cucerit atenţia şi le-ar fi adus un mare zâmbet pe buze. Rar întâlneam persoane care să nu îţi dorească prietenia şi, din câte am auzit, cei de la pensiunea din Straja sunt oameni cu locuri disponibile în sufletele lor.
Seara ne-am fi răsfăţat cu toţii cu o bere rece şi o porţie de orice-numai-mujdei-să-aibă. Am fi stat la poveşti până târziu în noapte, iar râsetele noastre ar fi răsunat în toată staţiunea, probabil deranjând un morocănos sau doi.
Şi pot să-ţi spun şi de ce ai fi ales o astfel de vacanţă la Straja. Ştiai cât de mult “iubesc” eu să învăţ din manuale la istorie şi geografie, încă din primele ore, din generală. Veneam cu ochii mari şi confuzi la tine şi te întrebam “Cum să fac să reţin atâtea date insuportabile, tati?”. Mă priveai calm şi blând şi-mi spuneai că o cultură generală vastă nu strică niciodată şi “înveţi cât poţi, Tarzan! Nici mai mult, nici mai puţin; exact cât poţi!”, iar eu mă îmbufnam şi lăsam privirea în jos.
O astfel de vacanţă ar fi fost o adevărată lecţie de geografie şi istorie şi poate aşa aş fi reţinut anumite informaţii pe care în adolecenţă am refuzat să le bag în seamă.
Mi-ar fi plăcut o astfel de vacanţă cu tine, dragă tată, dar acum o mai pot avea doar în imaginaţia mea.
Acest text a fost scris pentru Superblog 2013.
Sursa foto: pinterest.com
În Grădina Veche 
Se mai şi comentează