Posts Tagged ‘superblog 2015’

Despre cum mi-a pătruns Superblog în viață

Am câteva zile bune de când încerc să leg două cuvinte despre tot ce a însemnat participarea la Superblog 2015. Dar, vedeți voi, fără penalizare viața e pustiu! De teama penalizărilor, la anumite probe, am înscris articolele chiar și cu 2 minute înainte de termenul limită. Acum, când nu mă mai presează nicio oră, e petrecere la mine-n gânduri. Mi s-a urcat democrația la cap!

IMG_20151214_184719

Participarea la Superblog a fost pentru mine o provocare. Pentru că nu mai reușeam să-mi fac timp să scriu pe blog, mi-am spus că un astfel de concurs m-ar impulsiona să nu mă las definitiv de scris. Și așa a și fost!

Lunea, miercurea și vinerea erau zilele în care scriam. Toată lumea știa asta. Nu mulți și înțelegeau dar asta e cu totul altă poveste. Ajungeam la 6 acasă, băgam o cafea în sistem și nasu-n laptop și săpam după inspirație. Îmi căutam pe youtube un playlist cu muzică specială pentru scris sau cum spunea iubitul meu: muzică de zâne și plecam departe, în căutarea poveștilor. Astfel, l-am descoperit pe Onan, am cunoscut latura sălbatică a Elsei, m-am aventurat într-o călătorie cu SuperPiticoții, am pătruns în lumea componentelor PC și am făcut cunoștință și cu Titi, dușmanul de brânză al lui Toni Delaco.

Am scris fiecare text cu la fel de mult entuziasm, indiferent de stările pe care le încercam în momentele respective. Fie că eram obosită, fie că eram fericită sau plină de nervi, când mă așezam în fața laptopului orice grijă dispărea și pătrundeam într-o lume cunoscută doar de mine. Și eram mândră de creațiile mele indiferent de notele pe care le primeam, apoi, din partea juriilor. Dar cel mai mult mi-a plăcut să scriu despre o amintire foarte dragă mie: Trandafirul din cort. Deși nu este unul dintre textele mele câștigătoare, rămâne preferatul meu din această competiție; cel pentru care mi-am deschis cel mai mult sufletul.

IMG_20151214_184847

Dacă ziceam mai devreme că participarea la competiție a fost o provocare, participarea la Gala Superblog a fost o adevărată explozie de emoții. Știam că sunt o fire timidă și toate alea dar credeam că la 25 de ani nu mă vor mai copleși emoțiile așa cum o făceau pe la 15. Însă, cu cât se apropia ziua în care trebuia să plec la București, cu atât simțeam undeva prin interior o mare agitație, ca o sută de purici dansând hora moldovenească sub coastele mele.

Cu o noapte înainte n-am reușit să dorm decât 2 ore. Bineînțeles, ca o iubită model ce sunt, am dat vina pe prietenul meu, când, de fapt, cele vinovate erau nenorocitele de emoții.

Ajunsă în fața Hotelului Golden Tulip, genunchii mi s-au transformat în gelatină și începusem să uit majoritatea verbelor. M-am gândit că de aceea se uita băiatul de la recepție cam cruciș la mine când i-am spus ceva legat de „superblog”, „cazare”, „gală”, „Alexandra Cristea”. Dar, de fapt, ideea era că greșisem hotelul și săracul om chiar nu știa ce borș mănânc eu acolo. Îmi cerea să-i arăt o confirmare, eu îi dădeam una și bună cu Gala mea Superblog; niște străini, în spatele nostru, deja își pierdeau răbdarea. Comedie cu C gigant.

Într-un final, am descoperit că mai e un hotel Golden Tulip și anume Golden Tulip Times, unde aveam rezervarea camerei și unde urma să aibă loc minunata Gală. Am urcat în mașină, am pornit GPS-ul, am ajuns la locul cu pricina și ne-am cazat.

Aici, mă scuzați, dar vreau să dedic un paragraf scurt și cuprinzător despre cât de GOLDEN a fost camera în care am fost cazați!

IMG_20151212_125321

În primul rând, nu știu ce saltele au acolo dar n-am mai avut un somn atât de profund și odihnitor de când… nici nu-mi aduc aminte de când! Nu-ți venea să te mai dai jos din pat, chit că venea războiul peste tine. Am rămas impresionată de senzația de confort pe care ți-o oferea întreaga încăpere. Cu drag voi reveni oricând la acest hotel și-l recomand din tot sufletul oricărei persoane. Hotel Golden Tulip Times are mai multe stele decât afișează! Vreo 5 i-aș da doar pentru zâmbetul sincer și cald pe care ni l-a oferit domnișoara de la recepție, când am ajuns și pentru amabilitatea domnului recepționer, când am plecat, a doua zi.

(Să nu mai spun de pernele alea mici și drăguțe… sunt numai bune pentru o bătăiță cu perne ca-n filme!)

FB_IMG_1450010942701 12339409_911596062257847_8426430753097740807_o

Gala propriu-zisă a fost încărcată de râsete, voie bună și vorbe frumoase. De cum am ajuns în sală am fost întâmpinată cu un cadou deosebit: un volum de poezii din partea scriitorului Adrian Găinaru. Îi mulțumesc din suflet pentru dar și pentru minunata dedicație! Pe moment am fost copleșită și nu am reușit să leg prea multe cuvinte. L-am citit într-o singură seară și am hotărât că poemul preferat este „Grădinița de la bloc”, căci îmi pare reprezentativ pentru blogul meu.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să cunosc și recunosc superbloggeri cu care vorbisem doar online, ocazional; chiar dacă n-am apucat să schimbăm prea multe vorbe, căci tot din cauza emoțiilor (bată-le vina!) după gală m-a lovit din plin oboseala (+bonus o durere de cap) și am zis că mă odihnesc o oră înainte de Berăria H dar m-am odihnit de tot, până a doua zi dimineață. Saltelele ălea, vă zic… treaba Necuratului!

Promit ca la Gala Viitoare să dorm pe preș ca să nu mai ratez petrecerea de după!

Vreau să-i mulțumesc Claudiei Pătrașcu pentru cuvintele frumoase și pentru organizarea de nota 10 a acestui eveniment; superbloggerilor cu care am făcut cunoștință, timid, de pe scaun. A fost chiar fain să văd oamenii din spatele textelor pe care le admir! Vă asigur că timiditatea-mi piere de la a treia întâlnire-n sus. Îl moștenesc pe tata, n-am ce-i face! Mereu zicea că semănăm la unghii și la doza de emotivitate.

Și vă mai spun și despre marele meu regret, în afara faptului că am ratat petrecerea de la Berăria H. Nu am reușit să citesc, de-a lungul competiției, prea multe texte participante. Dar acum, că am intrat oficial în vacanța de iarnă, o să îmi fac o oală de vin fiert și o să vă lecturez cu drag și spor. 

Și-n încheiere, abia aștept următoarea ediție; acum, că am dat de gust!

This slideshow requires JavaScript.

 sursa foto: Albert Budica

Poveste online cu Nutrivita

Nutrivita-Logo-w1200-300x104

Femeile au o problemă cu greutatea. Indiferent de numărul kilogramelor afișat pe cântar, foarte rar o să auzi o femeie să zică „sunt foarte fericită cu greutatea pe care o am!”. Iar dacă o auzi spunând/cântând asta, șansele-s mari să fie o maaaaare minciună!

Da, cam toate gagicile ba ar mai da câteva kg jos, ba ar mai pune unul pe ici, pe colo. Dar, în cele mai multe cazuri, femeile vor să slăbească. Tocmai de aceea, pentru campania Nutrivita, mi-am îndreptat atenția în mod deosebit spre managementul greutății.

  • Cum faci o femeie să-și dorească să slăbească? 

Nu e nevoie de prea mult efort. Îi pui o oglindă în față și o lași să descopere singurică. De cele mai multe ori, va descoperi defecte și acolo unde ele nu există, dar să nu ne afundăm în detalii hormonale.

O fată aflată față-n față cu oglinda e ca o scenă dintr-un film western. Mai, mai, că scoate pistolul și rezolvă problema. Va arunca o privire-fulger și va spune: „Trebuie să mai slăbesc!”. Dar de la vorbe la fapte, e cale lungă, Măria Ta!

  •  Cum faci o femeie să facă ceva pentru a slăbi?

Îi spui că e grasă! Chiar nu există cale de mijloc. Nu prea funcționează metodele sensibile, în care o iei cu lugu-lugu, cu măi-măi, cu vorbe dulci și cubulețe de zahăr. Căci, una e să vadă ea în oglindă și să își spună „bă, parcă ar trebui să mai slăbesc un pic” și alta e când aude de la altcineva „bă, te-ai cam îngrășat în ultima vreme!”.

  • Cum o convingi că metoda promovată de tine e varianta cea mai sigură pentru ea?

Îi arăți rezultatele. Și nu mă refer la banala fotografie cu „înainte de a folosi produsul X” și „după 3 săptămâni de folosire a produsului X”. Nu, gălușca aia chiar e expirată și nu prea o mai înghite nimeni, acum că toți știm ce-nseamnă Photoshop!

Mă refer la dovezi clare că produsul funcționează.

De exemplu:

Să ne axăm pe batoane proteice și shake-uri proteice. Pe ele vrem să le promovăm la maximum!

gerlinea-batoane-cafea-cioco-neagra-186g

gerlinea-shake-slabit-ciocolata-236ml

  • Unde să le promovăm? Unde cască românul gura 24 de ore din 24: în mediul online, bineînțeles.
  • Cum să le promovăm? După cum ziceam mai sus, demonstrând că ele funcționează cu adevărat.

Pătrundem în blogosferă, alegem un partener Superblog, că el e obișnuit cu promovarea produselor și-l transformăm în cobai. Îi dăm o lună la dispoziție să își schimbe stilul de viață într-unul sănătos, îi oferim produsele pe care vrem să le testeze și promoveze (a.k.a îl îngropăm în batoane și shake-uri) și îi dăm și o listă de cerințe:

– clipuri video + fotografii urcate pe rețelele de socializare, care să arate că bloggerul folosește produsul cu plăcere, zilnic;

– câte un text pe blog, la final de săptămână, care să scoată în evidență progresul bloggerului în noul stil de viață + beneficiile pe care le resimte în așa scurt timp;

– comentarii, mărturii, opinii ale apropiaților bloggerului, referitoare la noul său stil de viață și cum i-a afectat comportamentul/fizicul.

Oamenilor le plac poveștile. Oamenii savurează trăirile altora, se hrănesc cu întâmplările și evenimentele celor asemănători lor. Iar dacă povestea se desfășoară în timp real, în mediul online, în propriile lor monitoare, cu atât mai bine! Și dacă ești sigur pe produsul pe care-l comercializezi, nu ai avea de ce să nu apelezi la o astfel de campanie, fără șiretlicuri și fără exagerări de tip Teleshopping.

Bloggeri ai de unde alege. De exemplu: Dana Lalici, cu SexulSlab.info; Daniel Botea, cu Natural, ca aloe vera; Lincu Cristina, cu Armonie acvatica sau poți apela la blogul colectiv: ArenaIT.net, obținând astfel rezultatele mai multor persoane, în același timp.

Dacă vrei să mergi mai departe și să promovezi și cu ajutorul unor parteneri media, ai de unde alege și în acest caz.

image001

Iar dacă ești îndrăzneț, poți realiza și o mini serie TV, care să demonstreze eficacitatea produselor tale. Așa cum „Big Brother” a avut succesul pe care-l știm cu toții, nu văd de ce nu ar avea la fel și o emisiune de tipul ”Big Mamas – Slimming with Nutrivita!”.

Acest text a fost scris pentru proba 24, Superblog 2015.

sursa foto: super-blog.eu

Toni Delaco și cea mai bună brânză din lume – Episodul 34 – Răzbunarea lui Titi

Toți îl știm pe Toni Delaco, cel mai mare fan brânză în viață. Cu toții știm că este în căutarea celei mai bune brânze din lume și că a pornit în jurul lumii, pentru a o descoperi. Dar ceea ce nu știe multă lume este că Toni este urmărit îndeaproape, în orice clipă, de cel mai mare dușman al său: Titi.

images

Titi e mic, gras și cu chelie. Titi e fan brânză și, după spusele lui, chiar mai mare decât Toni. Titi are o mustață albă și scorțoasă, care îi tremură vertiginos de fiecare dată când aude că Toni e cu un pas mai aproape de cea mai bună brânză din lume. Titi poartă ochelari, o pălărie brânzoasă și un papion strâmb, la cămașa dungată, ce veșnic are penultimul nasture descheiat. Bretelele pantalonilor îl strâng atât de tare încât ai impresia că au făcut șanțuri pe burta lui iar ghetele-i verzi nu-i părăsesc ansamblul indiferent de anotimp. Titi e permanent însoțit de Greta, o slăbătură înaltă cât Poarta Otomană, cu două cozi împletite și ruj cafeniu pe buze. O strigă „Creta” și o ține pe post de asistentă, promițându-i mereu că o va recompensa atunci când vor descoperi cea mai bună brânză din lume și vor conduce întreaga planetă.

– Creto, ce faci? Ești bine? Ceva noutăți? țipă Titi, băgat jumătate în cămară, scotocind după niște brânză de burduf cumpărată din Brașov.

– Greta… spuse șoptit, ca pentru ea, apoi continuă cu glas ceva mai tare: pe naiba, domnu’ Titi! Mă dor tălpile de cât am umblat astăzi după Toni ăsta, prin Pamplona. Dumneavoastră ați rămas la hotel, dar eu i-am fost umbră și penumbră, ecou și adiere. Să mor dacă vă mint! Am urcat la el la hotel, m-am proptit cu un ziar în mână pe un fotoliu din ăla de piele lucioasă și am așteptat. Și am așteptat și am tot așteptat, până era să adorm de plictiseală. Mă uitam și cruciș în ziarul ăla că nu pricepeam o iotă, recepționerul nu vorbea decât spaniolă, iar bateria de la iPod mi se terminase. Și când să visez și eu la un Magic Mike, deodată coboară Toni cu bagajele-n mână. M-am speriat rău de tot! Am scuipat în sân de teamă.

– Ei, hai, măi Creto? De ce să te sperii în halu’ ăsta? A plecat?

– Greta… Păi m-am speriat, nea Titi! Dacă era să se urce atunci în avion și trebuia să îl urmăresc? Până vă sunam, până auzeați telefonul, până răspundeați, ajungea Toni în Groenlanda și eu tot în aeroport eram.

– Groenlanda, pe dracii mei! Creto, treci la subiect mai bine! Ai aflat ceva de la el sau nu?

– Greta… Am aflat, păi eu să nu aflu? Să continui povestea. L-am văzut cu valizele în mână, apropiindu-se de recepționer. Am crezut că ăsta-i finalu’, că acum fuge în lume și eu rămân ca lampa aici, de ornament. Dar nu știu ce i-o fi făcut ăla, că s-a uitat urât la el și Toni imediat a făcut stânga împrejur și a fugit pe scări înapoi. Nici măcar n-a mai așteptat liftul. Apoi, am mai stat vreo oră și l-am văzut coborând din nou, de data asta ceva mai vesel. Am urmat ordinele exact și am luat-o ușor, ușor, după el. Ba mă mai ascundeam după un copac, ba mă făceam că mă leg la șireturi, când se oprea să admire vreo clădire. M-am descurcat! Treaba mai grea a fost atunci când s-a gândit el să participe la sărbătoarea Sfântului Fermin și să alerge pe lângă tauri. Am alergat și eu, în spatele lui, de mi-au intrat picioarele-n fund și m-am scurtat cu 10 cm. Lumea țipa în jurul meu „Muy bien, muy bien!Bravo, bravo!” dar eu aveam limba cravată și nu-mi mai ardea nici de Bravo, nici de muy, nici de bien. Mă rugam să nu mor înfiptă-n corn de taur, așa tânără, în floarea vârstei.

media_140500327553907500

– Da, măi, Creto… scutește-mă de aceste detalii total neinteresante! Ai vreo veste importantă? Da sau nu?

– Greta! spuse, de data asta ceva mai tare. Dacă mă lăsați să termin, ajung și acolo!

Titi mai mușcă o dată din felia de pâine, unsă cu brânză Delaco, strâmbă puțin din nas și continuă să mestece, mormâind: „ce delicioasă, catifelată și pufoasă e, fir-ar să fie!”.

– Cum ziceam: s-a terminat cursa și l-am văzut cum pleacă la braț cu o brunetă flocoasă.

– Focoasă, Creto! Focoasă vrei să spui.

– Greta! Focoasă, da, focoasă. S-au plimbat ce s-au plimbat până când au găsit o terasă și s-au așezat acolo. Norocul meu a fost că am prins o masă liberă fix lângă ei și am auzit tot ce vorbeau. Mi-am imaginat că o să încerce să o cucerească, spunându-i despre planul său de a găsi cea mai bună brânză din lume.

– Și?

– Și am avut dreptate! I-a povestit tot cu lux de amănunte. Despre Altan și brânza de dinozaur, despre Sep și brânza Sbrinz, despre cartelul malefic al brânzei și adevărul din spatele brânzei fondue. Tot ce știm noi știe și bruneta aia, acum.

– CRETO? A găsit-o, Creto?! Zi odată! Nu mă mai aburi cu tâmpeniile și brunetele tale! A găsit cea mai bună brânză din lume?

– GRETA! Gre-ta, Gre-ta, GREEEEEEE-TÂÂÂ-AAA. Greta cu G de la giacuzzi!

– Ha, ha, HA! Bine, măi Jreto…

– Poftim? Hai mă, nea Titi!

– Nimic, nimic. Hai, lasă nervii și zi-mi dacă a găsit-o!

– A zis că mai are de căutat; că n-a ajuns încă în toate colțurile lumii și că nu va lua o decizie până nu va gusta brânzeturi din fiecare locușor, cât o fi el de ascuns de civilizație. Însă, ne-a dat un indiciu, care ne poate ajuta să i-o luăm înainte!

– Zi, Creto! Zi, că-mi vine să te pup, de dragă ce-mi ești acuma!

– Gre… În fine… A zis că o să știe că a găsit cea mai bună brânză din lume atunci când o va gusta și i se va încreți pielea de plăcere; când pleoapele-i vor cădea de încântare și limba-i va amorți de la intensitatea aromei. Când va înghiți bucata de brânză și nu va putea aștepta ca ea să traverseze tot esofagul pentru a mușca din nou. Când va simți că o poate combina cu orice meniu, în orice moment al zilei, cu orice ocazie. Când va putea să o servească cu la fel de mult entuziasm atât unui prinț, cât și unui cerșetor. Când va putea să i-o ofere oricărui străin de pe stradă, fiind convins că acesta nu o va scuipa în batistă, 10 metri mai încolo. Atunci când va avea siguranța că toți fanii brânzei vor vota DA cu ea, atunci și doar atunci va putea declara că a găsit cea mai bună brânză din lume.

– Excelent…Minunat! Fantastic! Avem tot ce ne trebuie pentru a îi tăia fața! Pentru a-i fura preșul de sub picioare, brânza de sub nas, trofeul și gloria din mâna-i mult prea albă!

– Ce zici acolo, nea Titi?

– Nimic, nimic… hai să ne odihnim și mâine pornim din loc. Hai, hai, la culcare!

 vizual-proba2-1024x576

Soarele apune iar Titi se tolănește în pat, cu telecomanda în mână, molfăind o bucată de cașcaval. Lângă el, Greta lenevește cu ochii întredeschiși, îmbrățișând o carte de bucate.

– Ți-a venit timpul, Toni Delaco! Voi pune eu mâna pe EA înaintea ta! Să fii sigur de asta așa cum ești că pe mine mă cheamă Titi și pe asistenta mea Creta!

– Greta…Gre-tâ-a…

delaco_fan_branza_proof2-250x250

Acest text a fost scris pentru proba 21, Superblog 2015.

sursa foto: pinterest.com; super-blog.eu

Scapă de coșuri ca prin Farmec!

farmec_superblog_proba

Atunci când călătorești cu mijloacele de transport în comun, nu există zi să nu iei parte, involuntar, la o dramă a unui străin; de obicei, povestită telefonic, cu glas răstit. Ba că s-au stricat murăturile, ba că Gheorghe nu s-a dus să o ia pe mama soacră din piață, ba că profu’ ăla de mate dă prea multe teme. Într-una din zile, însă, am asistat la o dramă adolescentină care m-a făcut să călătoresc un pic în trecut și să-mi aduc aminte de clipele în care mă certam cu oglinda.

Stând cuminte la locul meu și așteptând stația unde urma să cobor, am auzit o mândruță la vreo 16 ani cum se smiorcăia în telefon:

„Nu știu ce să mă mai fac, fată! Trebuie să ies diseară cu el și mi-a ieșit un coș imens în frunte. Ăsta e blestem, îți zic eu. Nu se poate să mi se întâmple tocmai mie una ca asta!”

Am zâmbit, inițial, apoi adolescenta adormită din mine a deschis ochii și a început să clocotească. Nu din compasiune. Departe de mine gândul! Nu am vrut să-i alin suferința, nu am vrut să-i ofer o îmbrățișare călduroasă, să-i spun că totul va fi bine și că asta se întâmplă în 99% din cazuri. NU! Aș fi vrut să mă întorc, să o apuc de umeri, să o zgâlțâi un pic și să-i spun: ”Un coș? UN coș? Tu plângi în telefon de parcă ți-a murit toată familia din cauza UNUI SINGUR coș? Eu am avut sute. Și nu pe rând. ”. Dar am realizat că m-ar fi socotit nebună și aș fi riscat o plângere la poliție; așa că m-am oprit.

Însă, tot restul drumului m-am gândit la Alexandra, cea din anul 2002.

În primăvara aceea a înflorit totul: ghioceii pe pajiști și coșurile pe fața mea. Nu au apărut, timid, câte unul, să-mi dea timp să mă acomodez cu ideea. Au apărut toate odată, ca ciupercile după ploaie. M-am trezit într-o dimineață, m-am spălat pe față și am simțit ceva ciudat, în timp ce-mi săpuneam obrajii, așa că am aruncat o privire în oglindă. Lacrimi au început să-mi curgă și am auzit un țipăt cum și-a făcut loc printre dinții mei strânși. A venit mama, într-un suflet, și m-a văzut. S-a uitat lung la mine și nu a avut ce să-mi spună decât: „O să treacă!”. 

acne-type-lesions-back-scars-dark-spots-so

Câțiva ani buni m-am ferit de propria-mi reflexie. Uram toate tratamentele, toate cremele și ierburile cu care încerca mama să mă ungă. Le zvârleam în toate colțurile apartamentului, neînțelegând de ce nu funcționează în cazul meu. Refuzam să pricep că efectul nu apare în 5 minute, 5 ore sau 5 zile, ci că trebuie să am răbdare și să urmez pașii indicați o perioadă mai îndelungată. Deh, hormonii își spuneau cuvântul, iar încăpățânarea creștea din ce în ce mai mult.

Mă consolam cu sfaturi din reviste, cu povești asemănătoare cu ale mele, scrise cu roz și naivitate în Bravo și Cool Girl. N-am să uit niciodată cum am zâmbit, fericită, văzând într-un articol citatul: ”Nu-ți face griji, lumea din jurul tău vede doar 50% din coșurile pe care le vezi tu în oglindă!”. Fusese salvarea de care aveam nevoie. Colegii mei chiar nu le vedeau pe toate! Eu le studiam prea atent și din cauza asta mi se părea că are loc o bătălie pe fața mea. Și am trăit cu ideea asta vreo 15 minute, până când i-am împărtășit-o unei simpatice fete (care n-avea urmă de coș pe față). M-a fixat cu privirea câteva secunde, apoi a bufnit în râs: ”Hă, hă! Înseamnă că nu ai 100, ci 200 de coșuri…”.

Am plâns. Nu pe loc, nu în fața ei. Dar am plâns, mai târziu, acasă; cu nasul în pernă, departe de oglindă.

140295-140869

Gândindu-mă la asta, acum,  aș fi vrut să-mi pătrund fizic în amintire și să o iau pe Alexandra, cea de atunci, în brațe. Da, pe ea aș fi consolat-o, ei i-aș fi alinat suferința. Aș fi pupat-o pe creștetul capului și i-aș fi oferit câteva sfaturi.

În primul rând, i-aș fi spus să fie mai răbdătoare. În general dar, mai ales, în problema care o măcina pe atunci cel mai mult. I-aș fi spus să aibă încredere în acele produse românești de calitate, pe care i le cumpăra mama. Să le aplice conform indicațiilor oferite de specialiștii Gerovital și să le ofere timp. Să nu se aștepte să-i dispară toate coșurile după o singură aplicare.

Apoi, să aibă grijă ca tenul ei să fie curat înainte de aplicarea produsului dar să nu exagereze cu spălatul feței. De două ori pe zi este suficient. Nu e nevoie să doarmă cu capul în chiuvetă, sub jetul de apă. Nu va rezolva nimic! Dimpotrivă, tenul ei va deveni mai uscat și mai iritat.

I-aș fi vorbit și despre machiaj, în astfel de circumstanțe. Deși nu este indicat, dacă ține neapărat să își înmoaie figura în fond de ten, pentru a încerca să-și acopere urmele adolescenței, să nu uite să se și demachieze. Dacă adoarme cu stratul de două degete de pudră pe față, e posibil să înrăutățească situația.

De asemenea, aș fi avut grijă să-i dau peste mână dacă o vedeam că vrea să gâdile vreun „mititel”. I-aș fi spus că dacă își stoarce coșurile nu înseamnă că scapă de ele, ci există o șansă foarte mare să împrăștie bacteriile și pe restul feței. Iar spre finalul discursului, i-aș fi arătat semnul meu din frunte, pe care urmează să-l dobândească, dacă nu se oprește din scobit, stors și zgândărit.

Apoi, aș fi luat-o de mânuță și aș fi condus-o spre calculator, unde am fi ales împreună, din prima linie de produse dermatocosmetice de la Farmec, cea mai bună cremă antiacneică. Am fi căutat și alte opinii, pentru a ne asigura că facem alegerea potrivită și am fi pus-o, optimiste, în coșul de cumpărături.

New Bitmap Image

Dar firul imaginației mi s-a rupt când am realizat că trebuie să cobor din mașină. Am înaintat spre portiera microbuzului și am privit spre tableta agățată deasupra șoferului: „Farmec lansează prima linie de produse dermatocosmetice Gerovital H3 DERMA+”. Am zâmbit și am dat să mă întorc spre mândruță, să o atenționez la reclamă, dar dispăruse. Coborâse, probabil, când eu visam la adolescența mea traumatizantă și la felurile în care aș fi putut să o salvez dacă aș fi avut mai multă răbdare și mai puțină încăpățânare.

Farmec_Derma

P.S: Nu e ironic faptul că nici nu scăpăm bine de coșuri și începem să ne facem griji pentru riduri? Ce ți-e și cu pielea asta…

Acest text a fost scris pentru proba 19, Superblog 2015.

sursa foto: pinterest.com; farmec.ro; super-blog.eu

Trandafirul din cort

Am iubit cândva un pletos. Îl iubesc și acum, deși nu mai are plete. Pe atunci, însă, era o iubire adolescentină, cu hormoni în flăcări, țipete în mijloc de stradă și despărțiri de trei ori pe săptămână. Ne sărutam cu foc în scara blocului, ca apoi să ne certăm prin telefon, două minute mai târziu. Ne țineam de mână până ne transpirau palmele, ca apoi să stăm cu orele unul cu fundul la celălalt. Ne șopteam cuvinte dulci și ne întreceam în declarații de dragoste, cântece și poezii, ca apoi să tăcem cu zilele.

Și-ntr-unul din episoadele comediei noastre romantice, mi-a dăruit o floare. Un trandafir.

Mi-a dăruit el mai mulți, de-a lungul tumultoasei noastre relații, dar pe acesta n-am să-l uit vreodată. Nu pentru că ar fi fost primul, ultimul sau cel dăruit la împlinirea unui număr de ani; ci pentru că a fost oferit într-un mod cu totul și cu totul neobișnuit. 

2208405583_c340928bc2_b

Ca de fiecare dată, fusese o ceartă prostească. (Așa cum mai apar și în prezent, dar asta e cu totul altă poveste.)

Eu aveam un bot de un kilometru iar el încerca să mă împace. El mă trăgea de mână să nu plec, eu mă zbăteam ca un pește pe uscat și, inspirată de colecția de telenovele de pe Acasă TV, îl refuzam categoric. El spunea că îi pare rău, eu mă făceam că nu-l aud. El se enerva și tăcea, eu mă enervam și mai tare că: „de ce nu îmi spui că-ți pare rău?”.

Un fel de „și-așa-i rău, și-așa nu-i bine…”.

Și ne-am tot dat în acest carusel al certurilor tâmpite până când ni s-a făcut greață, am obosit și am plecat fiecare în altă direcțieEu acasă la mine, cu lacrimile și mucii-n pernă; el la casa lui, cu chitara-n mână și cu noi idei de versuri în minte.

Dar pe mine mă rodea, mă mânca, mă frigea… nu puteam să las apele să se liniștească așa ușor. Mai lipseau niscai valuri… Așa că am apelat la scuza numărul 1 din carte: „Identifică un obiect de-al tău care a rămas la el acasă și cere-i să ți-l aducă. ACUM! Că doar ai nevoie urgent… ”. Am stat, m-am gândit, am făcut ture prin cameră și mi-am cercetat spațiul, căutând ceva, orice… care să lipsească din peisaj. Și atunci, de parcă o gutuie m-ar fi lovit în creștetul capului, am descoperit: CORTUL.

Cortul îmi lipsea. Cortul rămăsese la el acasă, de când ne întorsesem de la mare. Dar cum să-i spun că am nevoie de cort acum? De ce naiba să-i zic că am nevoie de cort urgent? Să mi-l instalez în sufragerie?

Iar stai, iar gândește-te…

Nu mai știu exact ce i-am spus și cum l-am convins că trebuie să-mi aducă înapoi cortul, cât mai repede posibil. Cert este că a doua zi, dis-de-dimineață, am primit un SMS să cobor în fața blocului. Mi-am aranjat un pic podoaba blondă, mi-am luat mutrița de copil mofturos căruia i s-a luat jucăria preferată și am coborât.

Întâlnirea a fost seacă. Ne-am salutat, ne-am privit câteva secunde, apoi i-am luat cortul din mână și am urcat înapoi în casă. Fusesem țâfnoasă, fusese tăcut. Nu rezolvasem, bineînțeles, nimic.

La scurt timp, însă, am primit un alt SMS: ”Verifică și tu cortul!”.

M-am întors pe hol, unde-l aruncasem, plină de nervi și draci, mai devreme. M-am așezat în genunchi lângă el și l-am deschis. Înăuntru, o cutie dreptunghiulară de carton, ce părea a fi în plus. Am scos-o încet și am deschis-o: un trandafir roșu și un bilețel.

Am zâmbit. Am închis nenorocitul de orgoliu în debara, lângă cort, și mi-am sunat, spășită, iubitul…

wet-black-rose-3-L

Îmi plăceau trandafirii și înainte să mă îndrăgostesc de el, dar din clipa aceea îi simt parte din mine. Pentru că relația noastră a fost pe atunci ca un trandafir roșu: minunată, precum parfumul lui dar și dureroasă, precum înțepătura spinilor săi.

Așa că, dacă ar fi să aleg o floare preferată, cu siguranță ar fi trandafirul. Dacă ar fi să dăruiesc unei persoane dragi un buchet de flori, aș alege un buchet de trandafiri. Dacă ar fi să îmi doresc să alin durerea unei ființe lipite de sufletul meu, aș face-o împreună cu unul din multitudinea de coșuri cu trandafiri roșii. Dacă ar trebui să felicit un om cald și merituos, aș face-o cu o cutie de trandafiri.

Pentru mine este unul din gesturile cele mai frumoase pe care-l poate face un om, în semn de apreciere. O astfel de surpriză înmiresmată și catifelată, ar aduce un zâmbet garantat oricărui suflet sensibil.

cos-cu-11-trandafiri-rosii-f3Huy

De aceea, pentru orice ocazie specială, aș apela cu încredere la o florărie online. În funcție de importanța persoanei în viața mea, de evenimentul sărbătorit și de preferințele sale, aș alege cu mare drag un buchet sau chiar un coș cu flori și i-aș face o surpriză de neuitat. Și, la cât de mult mi se învârt mie rotițele imaginației, probabil mi-aș face în minte și un scenariu despre cum ar deschide ușa și s-ar înroși în obraji, la vederea curierului încărcat cu flori. S-ar bâlbâi și s-ar fâstâci, întrebând de la cine a primit un așa cadou și s-ar enerva puțin, descoperind anonimatul expeditorului. I-ar trece prin minte toate iubirile platonice și toate rudele bogate. Dar numele meu nici nu ar încerca să-l menționeze… Ar lua buchetul și i-ar mulțumi curierului, nu înainte de a întreba câteva detalii despre firma de livrare flori din Bucureștipentru a putea face investigații ulterior. Ar închide ușa, ar așeza florile într-o vază de cristal și mi-ar da mesaj: ”Fată, am primit un buchet de trandafiri absolut superb. Dar nu știu de la cine!”. 

Aș râde în sinea mea și aș decide atunci, în funcție de gradul său de nerăbdare, dacă să-i dezvălui pe loc marele secret sau să mai aștept un pic.

Ce pot să zic?… Îmi place să fac cadouri la fel de mult cum îmi place să le primesc…

trandafiri-rosii-la-cutie-uGicv

Acest text a fost scris pentru proba 18, Superblog 2015.

sursa foto: pinterest.com; buchetetrandafiri.ro

%d bloggers like this: