Duminica e ziua pe care mi-o dedic mie. E ziua în care recuperez la capitolul relaxare. Filmele pe care nu am reuşit să le văd, chiar dacă au apărut acum câţiva ani buni, cărţile pe care n-am apucat să le răsfoiesc, melodiile noi pe care nu le-am auzit nici măcar la radio, blogurile pe care n-am mai reuşit să intru, spre toate acestea se îndreaptă atenţia mea în minunata zi de duminică.
Deşi, uneori, mă mai apucă şi o dorinţă nebună de a face curăţenie la mine în cameră, în unele duminici n-am nici cea mai mică urmă de chef de a mă ridica din pat. Iar asta e una din ele.
Drept urmare, am pe listă următoarele ingrediente pentru o duminică excelentă:
– una bucată pahar;
– una bucată sticlă de vin roşu cu care să umplu paharul;
– una bucată ciocolată Milka;
– una bucată VLC media player deschis cu cât mai multe filme drăguţe în el: Rise of the Guardians, How to train your dragon, P.S I love you, Cloudy With A Chance Of Meatballs, Prince of Persia. The Sands of Time şi Cirque du Soleil.Worlds Away. Dacă nu apuc să le văd pe toate, nu-i nicio problemă, le las pe duminica viitoare;
– una bucată carte haioasă, care să mă rostogolească jos din pat de râs: “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” – Adrian Voicu;
– una bucată oră de relaxare prin muzică: ochii închişi, gândurile negre sau în curcubeu alungate şi timpanul gâdilat de Kitaro, Loreena Mckennit, Enya&co.
– şi în final, voi face o excepţie pentru o porţie mare de râs şi voie bună. Mă voi deplasa la un spectacol de Stand up Comedy, la Scena. Tibi Neuronu promite să facă senzaţii cu un “Misogin Show”.
Reţeta ideală pentru ultima zi dinaintea unei noi săptămâni încărcate!
Uneori chiar mă bucur enorm că am un blog, unde pot comenta absolut orice-mi trece prin cap şi unde îmi pot povesti păţaniile. Şi acum sunt într-unul din momentele acelea de bucurie maximă căci, în ultima perioadă am adunat destule mici povestioare pe care le voi condensa aici. Astăzi vă prezint două din ele:
În primul rând, nu ştiam că a asculta muzică în winamp a devenit atât de old school. Au venit nişte prieteni la mine weekendul trecut şi era să le pice faţa pe parchet când au văzut că am winamp-ul instalat şi muzica descărcată în calculator. Da, dragilor, eu nu am un calculator super-extra-performant, am o râşniţă bătrână şi neagră dar care-şi face treaba. Pot să mă uit la un film când nu am chef de ochii lumii, în VLC media player. Pot să scriu bucăţi de texte, pe ciorne, în Microsoft Word 2002, căci nu-mi trebuie o ediţie extra-mega-cool, eventual din viitor sau dintr-o altă galaxie îndepărtată, ca să pot aşterne câteva fraze pentru un articol; ediţia din 2002 e suficientă pentru sufleţelul meu de scriitoare.
Probabil acum vă gândiţi că folosesc şi Internet Explorer-ul ca browser, dar puteţi să vă ştergeţi zâmbetele sarcastice de pe buze, căci nu sunt chiar atât de “în peşteră” cum vă imaginaţi. Folosesc Google Chrome, ca să intru pe multitudinea de site-uri de unde îmi încarc butoiul cu inspiraţie şi, surprinzător, merge destul de bine.
Şi da, după cum vă spuneam, am o râşniţă de calculator şi de aceea folosesc winamp-ul.
Dacă vreau să ascult o melodie pe youtube, o aud pe fragmente, de zici că săracul artist suferă de “despărţire-în-silabe” cronică. Să nu mai spun de vimeo, voyo, metacafe şi alte site-uri cu filmuleţe mai HD. Abia, abia se deschid paginile în cauză (şi asta e şi pentru că intrând pe ele eşti automat bombardat de reclame) ; dacă vreau să vizionez o filmare de pe ele, pot să dau play şi să fac curăţenie în toată casa, apoi, că tot îmi mai rămâne timp liber până se încarcă 100%.
Dar sunt mulţumită de ceea ce am şi nu stau să sufăr într-un colţ întunecat al camerei că eu nu pot să joc Diablo III pe râşniţa mea. Îmi iubesc râşniţa căci mă ajută cu tot ce-i stă în putinţă şi m-a salvat întotdeauna de momentele de plictiseală, oferindu-mi atât informaţii utile cât şi surse de tăvălit pe jos de râs.
În al doilea rând, aparent sunt old school, căci îmi cam place limba română aşa cum e ea. Nu folosesc “k” în loc de “ca”, nici “sh” în loc de “ş”, nici “tz” în loc de “ţ”. Nu, dragii mei, eu scriu cu diacritice şi folosesc limba română exact aşa cum e ea, căci aşa am învăţat că se face, încă din copilărie. Chiar dacă am făcut parte şi eu din generaţia “asl pls”, asta nu înseamnă că o să vorbesc şi o să scriu prescurtat, căci nu mor mâine şi nu sunt în criză de timp. O fi el secolul vitezei, dar îmi pare că sună mai bine “eşti frumoasă” decât “eşti frumi”!
Ce-mi veni, iar, cu subiectul acesta? Păi, tot primesc mesaje anonime constând în propoziţii indescifrabile. Habar nu am cine e expeditorul, dar nici nu m-am chinuit prea mult să aflu, după ce i-am citit următorul mesaj: “Eu te iubesk dar t nu stiu”.
Iubitul meu râde un pic de mine pe faza asta, presupunând că ar fi vorba de vreun “fan” de-al meu; eu râd de imaginaţia sa bogată, dar dacă într-adevăr e vreun admirator secret, nu pot spune că mă bucur. Decât cu “fani” din ăştia, mai bine fără…
Să nu credeţi, însă, că anonimul s-a oprit aici. Nu, nu! Mi-a demonstrat că poate coborî mai jos de atât şi mi-a mai trimis un mesaj, şi mai inteligent: “K ke fak misto iubire?”. Şi dacă aş avea măcar o infimă dorinţă de a-i răspunde la sms, probabil i-aş scrie: “Te rog eu, alege-ţi o limbă…orice limbă (existentă, nu inventată)! Dar învaţ-o bine şi foloseşte-o!”.
În schimb, îl las în pace, poate-şi revine şi se potoleşte singurel! Eu rămân old school!
În Grădina Veche 
Se mai şi comentează