Posts Tagged ‘zâmbet’

O succesiune de mici invazii

M-am ridicat de pe canapea şi m-am îndreptat spre oglindă. Mă priveam, aproape îndrăgostită de această imagine, de această nouă persoană care devenisem.  Ştiam că şi El se îndrăgostise de această femeie, mai mult decât de fata pe care o cunoscuse înainte.

Într-un moment de sinceritate maximă, mi-a mărturisit : „Când te-am întâlnit, mi-ai stârnit interesul prin simpla prezenţă. După primele întâlniri, te-am găsit deosebit de amuzantă şi însufleţită de un farmec molipsitor. Mă răsfăţai, dornică să mă cucereşti, ca şi pe ceilalţi bărbaţi; dar am căzut unul în vraja celuilalt şi ne-am construit singuri povestea de dragoste. Reuşisem să te citesc din prima clipă; erai o carte deschisă pentru mine şi adoram să te răsfoiesc. Cu o încăpăţânare neistovită, încercam mereu să te analizez, să descopăr orice sentiment, orice gând, orice vis al tău. Voiam să luminez adâncul întunecat al sufletului tău, să trezesc copiliţa jucăuşă din tine, să descopăr tărâmul ascuns al dorinţelor tale. Mă atrăgeai prin faptul că erai ceva rar, nemaiîntâlnit, încântător şi delicat. Îmi era teamă să nu fiu doar un capriciu de-al tău şi să nu renunţi la iubirea noastră, în timp.”

Dar cum puteam eu să renunţ la un asemenea sentiment? Nimeni, niciodată nu mă idolatrizase şi nu mă iubise în acest fel. Îmi acaparase întreaga viaţă, întreaga suflare, treptat, printr-o succesiune de mici invazii, ca şi cum ar fi cucerit un teritoriu. Mă ajutase să ies din cele mai puternice coşmaruri şi să alung cele mai intense amintiri negative. Aveam nevoie de el, de prezenţa lui, de privirea şi de ascultarea sa, de glumele şi poveţele sale. Mă urcase pe un piedestal şi mă preţuia ca pe un obiect de lux. Adoram să mă simt răsfăţată, mângâiată de vocea, încăpăţânarea şi capriciile sale. Mă lăsam purtată de un elan de pasiune şi dorinţă, dragoste şi nebunie.

M-am îndepărtat de oglindă şi m-am aşezat la birou. Voiam să scriu, să compun. Ştiam că dacă voi acorda mai multă atenţie scrisului şi voi depune mai mult efort, voi reuşi să transpun fiece moment minunat din viaţa mea, într-o poveste. Am luat stiloul în mână şi m-am gândit la ziua când am aflat că El este singurul ce mă poate ajuta să scap de coşmaruri…

Curcubee şi unicorni

Câteva zile am fost confuză. Începusem să trăiesc cu impresia că dacă te invadează fluturii în stomac, inspiraţia iese pe geam. Deschideam câte un document nou şi mă uitam în gol, căci nu ştiam ce să scriu şi gândul îmi stătea la cu totul altceva decât la scris. Aşa că am trişat un pic şi am adăugat pe blog texte pe care le scrisesem cu ceva timp în urmă, dar asta rămâne-ntre noi! Şşşşş! 😀

Şi azi am avut o “revelaţie”!

Dacă înainte orice vedeam pe stradă, la televizor, pe internet, mă impulsiona să “cârcotesc” şi să scriu articole răutăcioase cu direcţie bine stabilită, în ultimele cinci zile m-am tot uitat în jurul meu şi n-am văzut decât curcubee şi unicorni. 

Urcam în autobuz şi stăteam lângă un moş care mirosea a trei săptămâni de muncă, nu mă gândeam imediat să-i sugerez achiziţia unui săpun Duru. Pur şi simplu făceam trei paşi mai la stânga şi îmi aruncam privirea după vreun geam care să-mi salveze căile respiratorii; apoi reveneam la gândurile mele colorate.

Mă duceam la magazin şi vânzătoarea mă trata de parcă îi datoram bani, nu îi sugeram imediat să-şi scoată bâta din posterior. Pur şi simplu îi zâmbeam, îi răspundeam politicos şi părăseam incinta, lăsând-o câteva secunde şocată (probabil pentru că nu ştia ce înseamnă amabilitatea).

Mă întâlneam cu prietenii şi-mi povesteau ce bârfe se mai aud “în sat” despre mine, nu mi se mai ridica părul în cap şi nici nu-mi mai creştea pulsul. Pur şi simplu treceam cu vederea (puţin dezamăgită, ce-i drept…dar asta e!) şi îmi vedeam de fericirea mea, ştiind că roata se întoarce întotdeauna. 

Şi chiar şi atunci când am realizat că inspiraţia m-a abandonat, nu m-am agitat ca un Pepsi, ci am aşteptat să-şi facă loc printre cele o sută de noi senzaţii care mă înconjoară şi-mi ocupă tot timpul. Şi uite că draga de ea, timidă şi emoţionată, m-a vizitat astăzi şi m-a împins să tastez acest post.

Cert e că sunt în al nouă-lea cer, sau chiar mai sus pe undeva, şi fiindcă trăiesc ceva atât de frumos şi nou, partea răutăcioasă din mine, care comenta orice mişca, a cam adormit. Cât va hiberna nu se ştie niciodată, aşa că până îi sună alarma, vă voi bate la cap cu cât de roz e viaţa mea! Sper să mă mai citiţi şi-n postura asta! :))

O săptămână frumoasă tuturor! Şi nu uitaţi să zâmbiţi!

Zâmbeşte mai des!

De câte ori nu ne trezim dimineaţa, morocănoşi, gândindu-ne doar la chinul ce ne aşteaptă în următoarele 8 ore la birou? De câte ori nu înjurăm alarma care ne trezeşte din visele mult prea frumoase? De câte ori ignorăm un “bună dimineaţa” vesel, doar pentru că suntem noi frustraţi de ora la care ne-am trezit? De câte ori uităm să privim partea bună a lucrurilor?

Nu ştiu de câte ori procedaţi voi aşa dar ştiu că totul ar fi mult mai uşor dacă am fi mai optimişti!

De ce să nu ne trezim când sună alarma, cu zâmbetul pe buze? De ce să nu plecăm la muncă cu gândul că ziua va fi mai bună decât ne imaginăm? De ce să nu răspundem la fel de veseli la acel “bună dimineaţa”?

Nu vă spun mai mult decât “Hai să zâmbim mai des!” şi vă las în continuare un filmuleţ foarte reuşit, realizat de Echipa Psiholistic împreună cu Passcall şi Nosferatu, care sper să vă lumineze ziua!

Zâmbeşte din senin!

Sursa foto: poze.haioase.org

Zâmbetul de duminică

Pentru că duminica ar trebui să fie o zi relaxantă, în care să ne bucurăm măcar de câteva zâmbete, vă prezint o serie de fotografii sugestive, care vă vor binedispune (sper eu):

O duminică minunată, tuturor!

Ora 8.00 iubire, ora 20.00 obsesie

Te trezeşti dis de dimineaţă şi începi să te gândeşti la lucrurile importante pe care trebuie să le faci în ziua respectivă. Citeşti cu voce tare lista de cumpărături, întrebându-te dacă nu cumva ai omis ceva. Dar între sticla de ulei şi kilogramele de roşii, pe buzele tale se conturează un nume: câteva litere menite să-ţi umple stomacul de fluturaşi, trimiţând apoi fiori în tot corpul. Te gândeşti că e prea devreme să încerci să repari ceva, e doar ora 8.00. Încă îl iubeşti dar ai promis că nu-l vei mai bate la cap, mai ales la ore aşa matinale.

Resemnată, te îmbraci şi te pregăteşti să ieşi pe uşă, aventurându-te într-o nouă încercare de a face timpul să treacă mai repede. Cobori câteva trepte şi observi desenul minuscul de pe stâlpul din faţa blocului; gândul îţi zboară din nou la “el”, la clipa când, jurându-ţi dragoste eternă, a desenat  copilăreşte o inimioară cu iniţialele voastre înăuntru. Schiţezi un zâmbet melancolic şi mergi mai departe.

Ajungi la supermarket şi scoţi lista “salvatoare” din geantă. O analizezi din nou, simţind că ai uitat să treci ceva pe ea. Traversezi cu privirea rafturile şi vizualizezi toate produsele, dar ochii-ţi rămân fixaţi pe o sticlă: vinul alb şi rece pe care l-ai savurat cu “el” în noaptea când aţi aniversat un an de relaţie. Astăzi ar fi trebuit să fie, din nou, pe listă. Te cuprinde emoţia şi începi să arunci în coş, alarmată, produse la întâmplare,rugându-te să nu te bufnească plânsul tocmai atunci.

După zece minute, timp în care coşul de cumpărături s-a umplut, calmul îţi revine şi începi să analizezi aceeasi listă pe care, în urmă cu doar câteva secunde, o strângeai în pumn. Inspiri adânc şi începi să pui din produse la loc pe rafturi, gândindu-te că e timpul să pleci înapoi spre casă doar cu ce-ţi este necesar.

Ajungi la casă şi când să scoţi banii din portofel, o poză minusculă se strecoară dintr-un buzunărel şi cade lângă piciorul tău. E el. Şi ce frumos e! Te uiţi stupefiată în jos şi într-un impuls de moment o acoperi cu talpa. Plăteşti pentru cele trei sacoşe pline şi pleci în grabă. În spatele tău se aude: “domnişoară, v-a căzut o poză!”, dar tu ştii că poza nu este singura la pământ.

În drumul spre casă te întâlneşti cu o prietenă care te vede tulburată şi te invită la o cafea. Accepţi invitaţia şi încerci să-ţi distragi atenţia de la tot ce înseamnă trecut. Dar cuvintele nu sunt de partea ta, căci fiecare expresie sau frază rostită de amica ta este asociată, automat, cu o întâmplare legată de “el”. Cu mâna tremurândă duci ceaşca de cafea la gură şi încerci să sorbi ultima gură. Aproape că te cuprinde panica atunci când, pe fundul ceştii, vezi litera cu care începe numele “lui”. Te ridici într-o grabă exagerată, îţi ceri scuze faţă de prietena ta şi pleci.

Restul drumului până acasă se transformă într-un burete îmbibat în amintiri. Fiecare colţişor de bloc, fiecare magazin, fiecare copac, fiecare adiere de vânt îţi transmite că “el” încă se află în mintea şi sufletul tău, stârnindu-ţi lacrimile pe obrajii fierbinţi.

Se face ora 20.00 şi te afli pe canapea, înfofolită într-o pătură groasă, cu pijamalele largi pe tine şi înconjurată de poze şi şerveţele umede. Ai telefonul în mână şi deşi i-ai şters numărul de telefon din agendă, din minte n-ai reuşit s-o faci. Tastezi primele cifre.Te opreşti. Mai bei o gură de ciocolată caldă şi le tastezi şi pe celelalte. Inspiri adânc şi apeşi butonul verde.Se apelează. O voce la celălalt capăt al “firului” îţi face inima să-ţi sară din piept. E el. Aceeaşi voce caldă şi primitoare pe care n-ai ştiut să o apreciezi.

Tremurând de emoţii reuşeşti să-ţi mişti buzele şi cu un efort, supraomenesc pentru tine, îi şopteşti: “A trecut atâta timp, dar…te iubesc!”.

O poveste pe care am creat-o acum ceva timp şi a apărut iniţial pe Belva. O repostez şi aici, pe blog, pentru că e unul dintre textele la care am pus cel mai mult suflet.

%d bloggers like this: