Nu există o descriere adecvată pentru concertul Roger Waters!

Peste 50.000 de spectatori au fost la concertul Roger Waters, din Bucureşti şi nici în momentul de faţă nu îmi vine să cred că am fost şi eu unul dintre ei. Am zâmbit, m-am cutremurat, mi-am ţinut respiraţia, am lăsat sute de fiori să-mi invadeze întreg corpul, am aplaudat şi am plâns ca un copil. Da, am plâns!

De ce?

Pentru că nu a fost un simplu concert, unde apar câţiva indivizi cu instrumente pe scenă şi te încântă muzical timp de 2 ore. A fost mult mai mult decât atât. De la proiecţii ce te hipnotizau, la personaje grandioase ce-ţi furau privirea din secundă în secundă şi te făceau să te simţi neînsemnat, la efecte sonore şi vizuale ce te paralizau pentru câteva clipe, spectacolul a avut tot ce-i trebuie pentru a putea fi considerat cel mai bun. 

De cum am pătruns pe poartă, am văzut o mare de oameni, ce se completa pe măsură ce trecea timpul, ca-ntr-un joc de tetris. Am reuşit să nu rămân ca Ghiţă cu gura căscată, la propriu, însă n-am putut de niciun fel să-mi conving pielea să nu se facă precum cea a găinii când am dat cu ochii de zid.

Primul impact vizual cu scena şi zidul m-a împietrit pentru câteva secunde, timp în care tot ce puteam gândi e “Chiar sunt la concert!?”. Şi tot nu am conştientizat prezenţa mea acolo până când, în jurul orei 20.30, am simţit puterea boxelor cum îmi muşcă din carne.

Fiecare acord, fiecare efect sonor, fiecare cuvânt rostit, ţipat, cântat sau şoptit se izbea de mine şi lăsa mici amprente, ce nu vor putea fi şterse vreodată. Am simţit firul poveştii aşa cum nu am putut să o fac până acum, privind filmul “The Wall”, şi pentru câteva secunde, i-am înţeles durerea personajului principal. Iar odată cu proiecţia pe zid a unei îmbrăţişări dintre un tată şi o fiică, pe melodia “Bring the boys back home“, m-am dezbrăcat de orice urmă de ruşine şi am lăsat lacrimile să-mi alunece pe obraji.

Nu voi vorbi despre cei care nu au înţeles că Roger Waters a avut rugămintea să nu facem poze cu telefonul în timpul concertului, nici despre cei cărora nu le mai tăcea gura şi ignorau ceea ce se întâmpla pe scenă, nici despre cei care erau luaţi cu targa din cauza excesului de substanţe şi nici măcar despre individul care urla în gura mare, după concert: “V-a plăcut mă, la Roger Waters? 6 piese live şi restu’ păcăleală! Hai să-l aplaudăm pe marele basist de la Pink Floyd…”. Nu voi comenta despre ei, căci nu are nicio relevanţă…

Însă, nu pot nici să redau în cuvinte toate trăirile ce au pus stăpânire pe mine pe toată durata concertului. Ar suna prea sec, prea stupid, prea simplu pentru ceea ce s-a desfăşurat cu adevărat miercuri seară, în faţa a peste o sută de mii de ochi. Ar trebui să inventez adjective noi pentru a descrie acest concert şi nu mă simt în stare.  Aşa că mă opresc aici!

Cine a fost acolo ştie de ce. Pentru că, aşa cum a spus Chinezu’, “The Wall” nu a fost un simplu concert, ci Concertul!

P.S: nu pot să nu adaug faptul că m-a impresionat teribil un puşti din faţa mea, care stătea pe umerii tatălui său şi aplauda cu spor, odată cu restul mulţimii, pe melodia “Run like hell”.

Sursa foto: RockFm