De-am fi norocoși ca vântul, să colindăm întreg pământul!

Renasc odată cu soarele, în fiecare dimineață. Arunc o privire leneșă în văzduhul străveziu și pornesc la drum. Străbat codri și munți, învălui trunchiuri de brazi și de stejari rămuroși, asist la înflorirea sulfinei și a trandafirilor sălbatici, mă opresc pe iarba încărcată de rouă și ascult bâzâitul molcom al bondarilor.  Nu zăbovesc mai mult de o clipă și o iau din loc. Urc vitejește spre înălțimile cerului și mă avânt într-un zbor cu acvilele semețe. Cobor, brusc, la poalele munților și mângâi în treacăt un pui de mistreț, rătăcit de a sa familie. Îl vor găsi părinții, în curând. Îi văd la câțiva metri distanță, cum îl caută. Mă las în jos și aud freamătul frunzelor sub atingerea mea. Oare unde să le plimb?

Azi n-am poftă de pâine străină…

Azi poposesc în a mea Bucovină!

***

Mă trezesc din reverie și ies din pielea personajului. Da, ar fi minunat dacă pentru o clipă aș putea să mă transform în vânt și să colind întreg pământul! Aș străbate mări și țări, oceane și insule, dar tot m-aș întoarce acasă; la mine în țară, pe pământul părinților mei, pe pământul meu. Și aș încerca să-i aflu toate secretele, să-i descopăr toate minunile și să mă înfrupt din ele.

Deschid laptopul și caut oferte turistice. Dacă aș avea tot timpul din lume și câteva zerouri în plus, în cont, aș planifica de pe acum măcar vreo trei, patru Vacanțe Speciale. Însă, îmi dau două palme imaginare și îmi programez doar o scurtă escapadă de weekend.

Bucovină, Bucovină… nu-mi curgi prin vene dar îmi curg ochii după tine!

De când te-am vizitat întâia oară, ți-ai pus amprenta asupra mea și mi-ai umplut cutia amintirilor cu peisaje de poveste, mâncăruri delicioase și oameni de o ospitalitate nemaiîntâlnită. M-ai întâmpinat cu chipuri fericite și bunătate nelimitată, cum nu credeam că mai există printre oameni. Când am pășit pentru prima dată pe pământul tău, am simțit că mă aflu într-o altă lume, unde blândețea nu este o calitate demodată și credința nu este doar de fațadă.

Aveam câțiva anișori când ai mei părinți au decis că o vacanță de vară în Bucovina ar fi ideală pentru familia noastră. Ne-am urcat în Dacia roșie, ne-am pus zâmbetele pe fețe și am pornit la drum. Călătoria mi-a părut că a durat o eternitate, căci „roșioara” noastră nu avea decât patru viteze: încet, încetișor, foarte încet și deloc.

Dar îmi amintesc și acum impactul pe care l-a avut peisajul Bucovinei asupra mea: nu mai văzusem atât de mult verde niciodată! Și parcă nici nu cunoscusem până atunci un verde atât de intens. Iar aerul… O, Doamne, aerul! Am coborât din mașină, în curtea prietenilor noștri de familie, și am inspirat din tot sufletul, fapt care aproape m-a dărâmat din picioare. Am tușit în seara aceea. Probabil plămânii mei, obișnuiți cu aerul poluat de Galați, nu suportau atât de multă prospețime.

Am vizitat multe obiective turistice și am admirat multe mânăstiri atunci dar un alt lucru pe care mi-l mai amintesc din călătoria aceea este politețea pe care am dobândit-o, la final. Dacă, înainte de Bucovina, spuneam „te rog” și „mulțumesc” cu jumătate de gură, după vacanța aceea, am găsit în mine plăcerea de a fi respectoasă cu oamenii din jur. Nu mă înțelegeți greșit! Ai mei părinți m-au educat cum trebuie! M-au învățat să spun „bună ziua!”, când întâlnesc un cunoscut pe stradă; dar ceilalți, din jurul meu, nu păreau a pune accent întotdeauna pe aceste simple aspecte. Însă, pe un bucovinean îl recunoști dintr-o mie, urmărindu-i reacția atunci când întâlnește pe cineva. Ochii i se luminează, iar pe chip i se conturează cel mai adevărat și cald zâmbet pe care ți-l poți imagina. Indiferent de ce întrebare-i pui și de ce răspuns primești, privirea sa te face să crezi că undeva, acolo, speranța pentru o lume de-a pururi fericită n-a murit.

A doua oară când am îmbrățișat teritoriul Bucovinei a fost 10 ani mai târziu și, când am ajuns, din nou, acolo, am realizat cât de mult i-am simțit lipsa. De data aceea, însă, am apreciat altfel tot ceea ce vedeam în jurul meu și am căutat să-mi însușesc cât mai multe cunoștințe.

De aceea, dacă ar fi să aleg destinația ideală pentru o evadare de weekend, aș alege Bucovina. Două zile de aer curat  și bunătate reală sunt tot ce am nevoie pentru a-mi reîncărca bateriile. Să revăd Cetatea de Scaun, unde am simțit istoria cum îmi intră prin piele, să urc din nou la pasul Ciumârna și să bat palma cu monumentul – simbol al muncii și forței. Să mai trec o dată pe la Chilia Sfântului Daniil Sihastrul și să-i ascult din nou legenda, care-mi mângâie sufletul de fiecare dată. Să reîntâlnesc oameni voioși, îmbrăcați în straie populare, bogat colorate, lucrate cu o măiestrie artistică de neasemuit.

This slideshow requires JavaScript.

Da, din multitudinea de Vacanțe Speciale, pe care aș putea să mi le doresc, eu aleg ca destinație de vacanță: Bucovina. Aș vrea să mai ajung o dată pe acel tărâm de basm, unde casele sunt atât de primitoare încât ai impresia că, undeva, printre bârnele mari din lemn, se aud bătăi de inimă tihnită. Și de data asta, mi-aș dori să îmbrac o ie cu trandafiri roșii pe mâneci și încrețită la gât și o bundiță asortată, tivită cu blăniță de dihor și pentru câteva clipe, să fiu una cu tradiția de acolo.

Iar pentru a-mi îndeplini pofta arzătoare de ducă, CND Turism vine cu o varietate de oferte  de vacanță, printre care și două variante foarte avantajoase spre teritoriul Bucovinei.

Dacă ai avea posibilitatea să pleci mâine, unde ai pleca? Ce ți-ai dori să vezi? Ce sentimente ai dori să nutrești? Ce imagini ai vrea să-ți rămână imprimate pe retină, pentru totdeauna?

CND Turism îți oferă posibilitatea să te transformi în vânt și să „zbori ca gândul” spre orice destinație îți dorești.

„Azi este cel mai bun moment să călătorim!”

Tu unde vrei să-ți deschizi valiza?

Text scris pentru proba 9, Spring Superblog 2016.

sursa foto: arhiva personală; pinterest.com

Cenușăreasa și pantofii Carmine

***

– Blânde porumbițe, gingașe turturele și voi minunate păsări ale cerului, veniți cu toate de-mi ajutați să alegem lintea asta din cenușă! ”Bobu bun, ici, în ulcică, iar cel rău în gușulică…!” Haideți, dragile mele! Unde sunteți? M-ați abandonat?

Cenușăreasa se plimba în fața casei, strigându-și prietenele înaripate să o ajute cu nesfârșitele roboteli la care o supuneau surorile ei vitrege. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar degeaba! Nu se zărea nici urmă de zburătoare a cerului.

– Of, parcă așa era poezia. Oi fi uitat-o eu; la câte treburi fac prin casă zilnic, cred că încep să mă ramolesc.

– Ce tot mormăi acolo, fată frumoasă? se auzi o voce subțire din tufișuri. Nu știi că nu-i frumos să te plângi? Ai uitat vorbele mamei tale: „Orice ți s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună și cu sufletul neîntinat!”?

– Cine ești și de unde știi tu ce mi-a spus mama pe patul de moarte? se sperie Cenușăreasa și începu să facă pași înapoi, spre casă.

– Stai făr’ de teamă! Vin cu gânduri bune. Vreau să te ajut!

Printre crenguțele firave și proaspăt înmugurite, Cenușăreasa zări un chip rotund și bucălat, cu bujori veseli în obrăjori și un zâmbet larg, de ai fi zis că-i înconjoară întreaga căpățână.

– Cine ești?

– Eu sunt Carmine – prietena ta cea mai bună, îngerul tău păzitor, zâna ta protectoare, cum vrei tu să-mi spui! zise făptura din tufiș și-o prinse pe Cenușăreasa într-o îmbrățișare trainică. Lasă vorbitul cu păsările, că o să spună lumea că ai probleme la mansardă! Mai bine vorbești cu mine. Zi-mi cu ce pot să te ajut! De ce le chemai pe înaripate?

– Le căutam pentru că nu mai răzbesc cu atâtea câte am de făcut. De dimineață am cărat apă, am aprins focul, am făcut de mâncare și am spălat și rufele. Și când credeam și eu că am terminat cu treaba și am timp să mă întind puțin lângă vatră, m-a găsit mama vitregă bând un strop de apă și m-a acuzat că sunt leneșă; mi-a zvârlit lintea în cenușă și mi-a spus să o aleg bob cu bob, altfel nu primesc nicio porție de mâncare toată săptămâna.

– Of, sărmana Cenușăreasă! Te ajut eu. Uite, îți spun un secret: eu am o baghetă magică, rămasă moștenire de la bunica mea, care era o Zână adevărată. Se spune că nu îndeplinește dorințele oricui; doar persoanelor cu adevărat bune la suflet. Și eu sunt convinsă că tu ai un suflet mare!

„Cu o răsucire-n sus,

Și o răsucire-n jos,

Adu-i zâmbetu-napoi

Acestui chip frumos!”

Fără să apuce să se dezmeticească bine, Cenușăreasa privi strachina umplută vârf cu boabe de linte și exclamă: Carmine, m-ai salvat! 

Fata îi duse apoi mamei vitrege străchinile cu linte, bucuroasă nevoie mare, că și-a îndeplinit sarcina mai repede decât de obicei și că poate mama vitregă o va recompensa cumva. Intrând în salonul unde stăpâna casei și fiicele sale își petreceau marea majoritate a zilei, Cenușăreasa le găsi râzând și dansând în fața oglinzii.

– Cenușăreaso, ce bine că ai venit! Treci de ne piaptănă și ne lustruiește condurii! În seara asta plecăm la bal, la curtea împăratului să îl cucerim pe feciorul său și trebuie să arătăm minunat! strigă una din fete și bătu din picior.

– Nu că n-am arăta deja, spre deosebire de tine, urâto! adăugă cealaltă și începură amândouă să râdă, batjocoritor.

Fata făcu precum i se poruncise și la final, se rugă de maică-sa vitregă să o ia și pe ea la marea petrecere, întrucât îi plăcea tare mult să dănțuiască.

– Ce-mi aud urechile, Cenușăreaso? Ai îndrăzneala să năzuiești a te duce la o asemenea petrecere, în halul în care ești? O rochie mai ca lumea nu ai pe tine și ce să mai spunem de încălțări, dar tu vrei să dănțuiești! Ei, aș!

– Te rog, mămico! Numai puțin aș vrea, să-mi dezmorțesc picioarele și sufletul cu câțiva pași de dans!

– Să te dezmorțești, zici? Iaca, poftim o strachină de linte.Hiii, cum a căzut ea în cenușă… Adun-o în două ceasuri și dacă izbândești, te-om lua și pe tine!

Cenușăreasa ieși în grădină pe ușa din spate și începu a striga:

– Blânde porumbițe, gingașe turturele și voi minunate păsări ale cerului, veniți cu toate de-mi ajutați să alegem lintea asta din cenușă! ”Bobu bun, ici, în ulcică, iar cel rău în gușulică…!”

– Fată frumoasă și cu suflet curat, nu ți-am spus să nu mai strigi după zburătoare? O să zică lumea că ești nebună de-a binelea! Cu ce te pot ajuta?

– Iar trebuie să adun lintea din cenușă, bob cu bob. Dar, de data asta, dacă reușesc mai repede, am voie să merg la palat, la balul împăratului.

– Nu-mi spune că ai crezut-o pe afurisita de maică-ta vitregă! Nu te lasă aia să faci nici doi pași în afara curții, ce să mai zicem de un bal așa de important. Eu zic să lași totul în seama mea și să te faci că plouă!

– Dar e senin, dragă Carmine. Nu e niciun nor pe cer!

– Of, Cenușăreaso, e doar o expresie! Intră în casă și fă-te că aduni lintea aia, cât mă duc eu să rezolv problema cu rochia și pantofii. Nu poți merge la bal fără straie frumoase!

– Carmine, dar bagheta magică? N-ar putea să mă ajute ca înainte?

– Eih. M-am așezat pe ea din greșeală și s-a frânt. Până o repar mai durează. Am încercat să o lipesc la loc, numai că la prima vrajă:

„Cu o răsucire-n sus

Și o răsucire-n jos,

Bagă-mi ața-n ac,

Te rog foarte frumos!”

bagheta a înțeles „rață” în loc de „ață” și nu vreau să-ți mai povestesc mai departe. Măcel, sora mea…

– Nu mai funcționează bagheta? Of…

– Nu-i nimic, rezolvăm imediat!

Carmine fugi acasă la ea și scotoci prin dulap după o rochie de-a bunicii ei, Zâna cea bună. Găsi una rozalie, cu dantelă albă, delicată și-și spuse că ar fi perfectă pentru Cenușăreasa. Apoi deschise una dintre cutiile etichetate cu „pantofi stiletto” și scoase o pereche argintie. Alergă într-un suflet, înapoi la casa Cenușăresei și-i arătă straiele.

– Sunt minunate!

– Există o singură problemă, însă. Trebuie să te întorci până la miezul nopții, când vine mama mea acasă. De când a murit bunica mea, s-a cam afurisit și m-ar pedepsi dacă ar vedea că i-a dispărut rochia bunicii.

– Stai fără grijă. Voi veni înapoi mai devreme!

– Pantofii poți să-i păstrezi, i-am făcut special pentru tine zilele trecute! Dar rochia să mi-o aduci musai!

– Cum adică ? Tu faci pantofi? Ah, da, uite… scrie „Carmine” pe ei.

– Da, e o pasiune de-a mea. Ce vrei, eu n-am o mamă vitregă care să mă pună la treabă toată ziulica. Așa că fac pantofi dama cu ajutorul baghetei! Eih, făceam, de fapt, până să se strice… În fine, știi cum se zice: „It’s a jungle out there! Wear the right shoes!”

Când ajunse la petrecere, îmbrăcată în mândrețea aceea de rochie și încălțată cu pantofii personalizați de Carmine, se minunară toți de frumusețea ei nepământeană. Feciorul de împărat o admiră și el și o pofti de îndată la joc, ținând-o de mână întreaga noapte, parcă temându-se să n-o piardă. Iar de venea s-o poftească altcineva la joc, el îi zicea:

– Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!

Cu câteva clipe înainte de miezul nopții, fata se strecură afară din palat și porni repede spre casă. Pe scări, însă, îi scăpă un pantof stiletto din picior, dar nu se mai întoarse după dânsul, întrucât îl văzu pe prinț cum alerga în urma ei. Prințul găsi condurul și dădu sfară-n țară că o va lua de nevastă, fără doar și poate, pe cea căreia i se va potrivi pantoful „Carmine”.

Când auziră spusele tânărului crai, toate fetele se bucurară grozav și făcură coadă la curtea împăratului. Însă, oricâte degete și-au tăiat și oricâte călcâie și-au ciuntit, niciuna din distinsele domnișoare nu a reușit să convingă prințul că este aparținătoarea de drept a pantofului.

Carmine, însă, văzând disperarea prințului și aflând toată povestea (de la bârfitoarele satului), se duse-ntr-un suflet la el și îi spuse:

– Măria Ta, dacă pe pantof scrie Carmine și văz c-așai, să știi că eu port numele acesta și-ți pot arăta viitoarea nevastă!

– Tu ești prințesa mea?

– Nu! Mi-aș dori eu, dar nu ți-s potrivită, maiestate! Cenușăreasa e cea pe care o cauți.

Carmine îl duse pe prinț în bucătăria unde Cenușăreasa trudea de zor și îi întinse pantoful, să-l probeze. Fata se așeză pe un scăunel, scoase din picior papucul uzat din lemn și încălță pantoful Carmine, ce-i veni ca turnat. Și când se ridică fata, tânărul crai îi văzu chipul și o recunoscu drept ființa care i-a fermecat sufletul, la bal.

Marea nuntă împărătească dură trei zile și trei nopți, întreaga împărăție fiind încântată de alegerea feciorului (mai puțin mama vitregă a Cenușăresei și cele două surori, dar cine le mai pune la socoteală?).

Legenda spune că prințul și Cenușăreasa au răsplătit-o pe Carmine, oferindu-i un spațiu unde să-și desfășoare activitatea: Magazin Pantofi Carmine Shoes. Și de atunci, întreaga lume se bucură de magia pantofilor Carmine.

***

Priveam pe fereastră, gândindu-mă la varianta asta a poveștii cu Cenușăreasa, în timp ce micuții piticoți mișunau pe lângă mine. Unii decupau, alții colorau; unii curățau castraveți și spărgeau nuci, alții își lustruiau pantofii și spălau vase; unii citeau cuvinte de pe carduri, alții adunau și împărțeau numere. Dintrodată, o piticoată se apropie de mine și spune:

– Doamna, la sală o să mă joc de-a Cenușăreasa.

Eu, uimită de coincidență, o întreb:

– Dar de ce tocmai Cenușăreasa?

– Îmi place mult de ea. Și-a pierdut pantoful dar nu s-a lăsat și tot a mers până acasă!

Această poveste a fost creată special pentru proba 5, Spring Superblog 2016.

sursa foto: arhivă personală; super-blog.eu

Secretul frumuseții româncelor – naturalețea

Femeia adevărată, femeia frumoasă, femeia minunată, femeia independentă. Ați observat că ne străduim din ce în ce mai mult să găsim adjective pompoase pe care să le alăturăm substantivului „femeie”? Ne chinuim să ridicăm piedestalul cât mai aproape de cer, să-l ornăm cât mai strălucitor, să-l lustruim cât mai bine.

Suferim de adjectivită cronică și ne dăm cu minunatele posterioare de pământ, încercând să-l găsim pe cel mai potrivit, când simplul cuvânt „femeie” este mai mult decât suficient, dacă-i înțelegem adevăratul sens. Mai ales dacă arunci o privire spre femeile din România.

Să fie clar: nu mă refer la fetițe, căprioare, căprițe și alte mioare, pe care le aduce mass-media în prim plan, cu sfârcurile la înaintare și adiere de vânt în cutia craniană! Pentru mine acele făpturi fac de rușine ideea de româncă.

Românca e femeie frumoasă, e femeie deșteaptă și e femeie harnică. Sau, pur și simplu: românca e femeie! Nu e plastic, nu e caricatură, nu e imitație. E femeie!

Românca nu se lasă ghidată de aparențe. Românca deschide televizorul dar nu se lasă bombardată de mesajele care-i spun că are coapsele prea groase, sânii prea mici, firul de păr prea subțire și tenul prea ridat. Ea nu e impresionată de tipologia femeii perfecte care ne inundă televizoarele și revistele. Românca știe că-i frumoasă, indiferent de ce spune gura lumii.

Modelul meu de româncă frumoasă va fi întotdeauna mama. Pe lângă multitudinea de calități de care dă dovadă zilnic, în treburile casnice, mama emană frumusețe prin toți porii. În primul rând, nu am auzit-o vreodată spunând: „am fundul prea mare” sau ”am tenul prea gras” iar, uitându-te la ea, în orice moment al zilei, te poți convinge că se simte foarte bine în pielea ei și că nu ar schimba-o pentru nimic în lume. Nu mă înțelegeți greșit, nu este arogantă! O ființă așa blândă ca ea nu ar putea privi cu superioritate nici pe cel mai josnic om. Și nici neglijentă nu e! Da, se simte bine în pielea ei. Dar are grijă de ea, tocmai ca să se simtă la fel de bine și în următorii ani.

În fiecare seară are un întreg ritual de îngrijire, pe care mi l-a dezvăluit și mie acum câțiva ani, când am pășit din statutul de adolescentă în cel de „aproape femeie”. Îmi amintesc și acum vorbele sale înțelepte: „Ești frumoasă! Ești atât de frumoasă încât întorc oamenii capul după tine, pe stradă. Dar nu trebuie să fii delăsătoare, pentru că frumusețea asta se duce cu timpul dacă nu o îngrijești cum trebuie. Așa cum persoanele pe care le neglijezi și le iei de bune, la un moment dat se satură și dispar, așa e și cu frumusețea! Trebuie întreținută, la fel ca dragostea!”. Mi-a mai spus atunci că nu fardurile și fondul de ten, aplicate dimineața, mă fac să fiu frumoasă, ci felul în care îmi tratez tenul pe tot parcursul zilei.

Atunci nu am băgat-o în seamă. Încă erau hormonii la putere!

De la un timp, însă, am început să abandonez (ab)uzul zilnic al tencuielii pentru față și să pun accentul mai mult pe creme hidratante și revitalizante, care să îmi permită să-mi expun, privirilor cârcotașe, tenul în forma sa naturală.

Da, aici voiam să ajung: la naturalețe. Românca este femeia pe care nu vrei să o îmbunătățești sau să o transformi cu produse cosmetice și operații estetice. Româncăi trebuie să îi întreții frumusețea naturală și nu să încerci să i-o modifici din pensulă!

Și sunt convinsă că la asta s-au gândit și cei de la Farmec, atunci când au creat noua gamă de produse Gerovital Plant, ce are la bază uleiul organic din Floare de Mac.

Nu știu voi, dar eu văd macul ca cea mai sensibilă, fină și catifelată floare. Una dintre legendele conturate în jurul macului spune că în timpul războaielor, se putea observa apariția acestei flori lângă mormintele soldaților, simbolizând renașterea. De asemenea, flori de mac au fost descoperite în mormintele egiptene, vechi de peste 3000 de ani. Astfel, în Egiptul antic, ele reprezentau cel mai bun remediu pentru copiii care nu se puteau opri din plâns. Și nu în ultimul rând, în Grecia antică, macul era un simbol al fertilității,  semințele acestuia fiind folosite ca un ameliorator al sănătății și vigorii.

Ei bine, Gerovital Plant și-a propus să creeze o nouă legendă, prin intermediul doamnelor și domnișoarelor care vor să-și apere frumusețea naturală, de pericolul stresului urban, folosind noile produse cu ulei organic din flori de mac. Fie că sunt în căutare de produse pentru demachiere (lapte demachiant, loțiune tonică antioxidantă, apă micelară hidratantă), îngrijire zilnică (cremă hidratantă, cremă antirid revitalizantă, cremă fermitate pentru contur ochi și buze, cremă nutritivă cu multivitamine) sau îngrijire specială (cremă microdermabraziune), româncele noastre pot apela cu încredere la noua gamă Gerovital Plant.

Mie una mi-a atras atenția crema microdermabraziune, întrucât este destinată  curățării porilor și stimulării proceselor de reînnoire celulară, îmbunătățind tonusul și textura pielii. Și cum expresia „se citește pe fața ta” este 100% adevărată în cazul meu, atunci când mă copleșește stresul zilnic, m-am gândit că așa o cremă ar fi ideală pentru mine.

Din punctul meu de vedere, modalitatea garantată de a-ți păstra frumusețea naturală este să o apreciezi și să o întreții. Dar dacă ești de sex feminin, trăiești în România și ai capul pe umeri, știi asta deja, întrucât este unul din cel mai valoros secret al frumuseții româncelor.

Farmec Romania

Acest text a fost scris pentru proba 4, Spring Superblog 2016.

Sursa foto: pinterest.com; arhivă personală; facebook.com/farmec.company

Am vrut un colț, m-am ales cu un cămin!

Rezemată, pe căldurosul pervaz al ferestrei din bibliotecă, cu genunchii strânși la piept și o carte cu coperte roșii în mână – așa îmi place să-mi petrec după-amiezile libere, în noul meu apartament. Unii ar spune că e incomod și că amorțești repede, iar priveliștea din stânga îți poate distrage atenția de la rândurile cărții. Eu, însă, spun că e în funcție de cât de captivantă e povestea ce ți se desfășoară în fața ochilor și de cât de mult îți place să ai un colț al tău, al relaxării, după o zi plină.

Dintotdeauna mi-am dorit un colț numai al meu, unde să-mi las gândurile să colinde și creativitatea să mă învăluie în brațele ei colorate. Unii își doresc o casă imensă, cu piscină interioară și exterioară, cu foișor în curte, teren de tennis și sufragerie încăpătoare, unde să dea cele mai tari petreceri. Alții își doresc o rulotă echipată cu tot ce-i necesar pentru a deveni un cămin călduros, indiferent de locul unde o parchează. Sunt visuri pe care le-am avut și eu, de-a lungul anilor, dar care s-au modificat treptat și s-au transformat într-o realitate pe care n-aș schimba-o nici pentru un palat pe malul mării. 

Apartamentul nostru s-a transformat în doar câteva luni într-o căsuță de vis!

De cum îi pășești pragul, te întâmpină un pui de hol, decorat în stil „alexandrian”, cu pardoseală LVT (Luxury Vinyl Tiles) formată din plăci cu aspect rustic de duşumea naturală. Am ales acest tip de podea, în primul rând, pentru rezistența ridicată la apă. Știm cu toții cum e, în minunatul anotimp de iarnă, să intri în casă cu bocancii încărcați de zăpadă și să te chinui să te descalți cât mai aproape de ușă, eventual lipit de perete, cu o mână pe clanță și cu cealaltă pe șireturi. E o chestiune de echilibru și noroc să reușești să nu îți transformi holul în piscină. De asemenea, am ales pardoseala LVT, deoarece se întreține ușor, nefiind nevoie de eforturi supraomenești pentru a o curăța.

Pereții sunt albi, îmbrăcați cu un ceas rustic și câteva accesorii din lemn vopsit de aceeași nuanță cu pardoseala. O vază înaltă stă solitară într-un colț, cu câteva firicele de flori artificiale roșii, lungi și subțiri, iar în dreptul ușii, un preș haios din cauciuc reciclabil îi salută pe toți musafirii, fie ei poftiți sau nu.

În stânga e sufrageria, camera unde ne strângem pentru a viziona un film, a juca remi cu prietenii sau a sărbători zile importante din viețile noastre. Și ea e decorată tot sub influența imaginației feminine, întrucât pereții sunt înveliți cu un tapet modern, în stil minimalist, cu motive dungate, iar ferestrele sunt decorate cu perdele din voal, ce conferă un aspect elegant și natural. Parchetul laminat Woodstep de 8 mm grosime, cu gravură Rustic pe canturi a devenit pion principal pe tabla amintirilor noastre, încă de când ne aflam în plină renovare.

N-am să uit vreodată cum mi-a fost întrerupt momentul de seriozitate maximă, cu care analizam întreaga încăpere, gândindu-mă la ce mai puteam adăuga și dacă nu cumva depășeam vreo limită estetică. În mijlocul camerei, cu o mână în șold și una sub bărbie, priveam pierdută pereții goi. Era liniște. Prea liniște. Trebuia să bănuiesc ceva dar concentrarea mea era la cote înalte. Dintrodată, versuri din Queen mi-au străpuns timpanele și m-au făcut să tresar mai ceva ca la un film de groază. „I want to break freeeeeee… I want to breaaaak freeeeee!” se auzea în spatele meu din ce în ce mai tare. M-am întors brusc și l-am văzut: în chiloți și șosete flaușate, cu stativul în mână, patina pe parchetul proaspăt montat, omagiindu-l pe Freddy Mercury.

Piesa de rezistență a sufrageriei, însă, rămâne covorul fabricat manual Diego, realizat cu ajutorul razboiului de tesut vertical, dintr-o lână atât de moale încât îți vine să te învelești cu el. De cele mai multe ori, chiar preferăm să stăm întinși pe covor atunci când vizionăm un film și tot la fel de multe ori ni se întâmplă să adormim, îmbrățișați, acolo.

Și cu el a fost o aventură, întrucât, inițial, am dorit să-l transportăm singuri din magazin, acasă. Că așa-i românu’, preferă să se chinuie un pic înainte să accepte varianta cea mai ușoară. După ce ne-am urcat în mașină și am constatat că bateria ținea cu „dușmanul” și refuza să mai funcționeze, am luat frumos telefonul în mână și am apelat la serviciile Diego, de livrare la domiciliu.

Bucătăria ne dă de gol de cum deschizi ușa și arunci o privire pe ai săi pereți. Ne scoate la iveală cel mai aprig viciu pe care-l avem: nevoia de cafea. Deoarece niciunul din noi nu funcționează dimineața fără o cană sănătoasă de cafea, ni s-a părut cel mai potrivit un tapet cu motive „vicioase”. Nu de alta, dar faianța nu mi-a plăcut niciodată!

Și pentru că gresia e rudă apropiată cu faianța, am renegat-o și pe ea și am ales, în locul său, pardoseala LVT. Iar pentru micuța fereastră, cu flori pe al său pervaz, am ales o perdea vitraj scurtă, de culoare ecru, cu inserție de macrame. Da, ce pot să spun, casa noastră țipă DIEGO, din orice unghi ai admira-o.

Dormitorul l-am decorat mai puțin, deoarce piesa de rezistență este patul imens. A fost singura condiție atunci când am ales să facem pasul acesta important de a ne muta împreună: să avem un pat mare, să nu ne împingem unul pe celălalt pe podea, în timpul somnului. Chiar dacă podeaua e îmbrăcată cu o mochetă bordo cu motive clasice, care oferă camerei un ambient plăcut și relaxant, parcă tot mai bine e să dormi toată noaptea în pat.

A treia și ultima cameră a fost cel mai greu de amenajat. Eu voiam colțul meu, după cum spuneam și la începutul textului, iar el voia colțul său, bineînțeles. Și cum pasiunile noastre diferă, discuțiile nu au întârziat să apară: „eu vreau o bibliotecă și un birou unde să-mi pun laptopul și să scriu pe blog!”, „eu vreau o cameră unde să-mi țin instrumentele muzicale și calculatorul pe care să mă joc LOL!”. Ne-am certat, ne-am fugărit, ne-am mai contrazis un pic și am ajuns la un compromis: împărțim camera în două. Jumătatea de la fereastră o decorăm cu o bibliotecă micuță, un pervaz cu perne moi și catifelate și draperii din catifea, opace, care să aducă un strop de intimitate; iar jumătatea de la ușă, o lăsăm tarabanei, chitarelor și stației. Bun, dar ce facem cu ceilalți doi pereți? Le punem un tapet modern cu note muzicale și sprijinim pe unul din ei un birou încăpător, unde să poziționăm atât calculatorul său, cât și laptopul meu, la nevoie. Și pe jos? Mochetă de la Diego, evident! Dar de data asta, alegem una monocrom.

Nu a fost atât de ușor să ne redecorăm apartamentul pe cât am descris eu aici, căci oferta era atât de voluminoasă iar ochii noștri atât de curioși, încât am fi testat toate variantele posibile. Dar, după ce am stat la o ceașcă de cafea cu simpaticii consilieri de vânzări de la Diego, treaba s-a simplificat și hotărârile au fost luate pe bandă rulantă.

Acum vă las, însă. Fug să citesc câteva rânduri în colțișorul meu, acum cât chitara bass face o pauză, rezemată de peretele opus.

Acest text a fost scris pentru proba 3 a concursului Spring Superblog 2016.

sursa foto: diego-romania.ro

România – o țară, un suvenir

Îmi plac vacanțele. Dar cui nu-i plac, de altfel?

Dacă ar fi după mine, mi-aș lua vacanță o dată pe lună, câte 3-4 zile, doar pentru a călători. Nu ca să stau tolănită în pat, uitându-mă la telenovele și mâncând semințe; ci pentru a mă încălța cu o pereche de pantofi care să mă plimbe în toate colțișoarele țării noastre.

Nu spun că nu mă tentează călătoria în alte țări. Fiecare țară are în descrierea sa măcar trei motive pentru care e necesar să o vizitezi. Dar înainte să-mi arunc privirea spre alt soi de pământ, îmi doresc să las câteva urme pe cel pe care mi-a fost dat să mă nasc. 

Valea Mariilor – Fotografie realizată de Lazăr Ovidiu

România. Român. Româncă.

La cât ne-am obișnuit să ne plângem de traiul pe care îl ducem în țara noastră, am început să-i neglijăm frumusețile. Ne doare că nu avem bani să ne cumpărăm ultimele apariții din domeniul tehnologic, dar uităm să ne bucurăm de apariția primului ghiocel din curtea bunicii. Ne încălțăm cu cele mai înalte și scumpe tocuri dar uităm să ne mai bucurăm de umblatul, desculț, prin iarba proaspătă și rece. Ne chinuim să urcăm cât mai sus pe scara ierarhică, la serviciu, dar uităm cât de sănătos este urcatul pe munte.

Îmi amintesc de copilărie și de diminețile în care mă trezea mama spunându-mi: „Hai, fă-ți bagajele! Plecăm în nordul Moldovei!”. Săream ca arsă din pat și odată cu mine săreau și hainele, din dulap în valiză. Mă urcam repede, repede, în Dacia roșie GL.02.ROS sau Rosita, cum îi spuneam eu, și îmi lipeam ochii și gândurile de geam. Număram copacii, mă uitam la norii pufoși de pe cer și le dădeam viață, ghicindu-le formele. Uneori vedeam iepurași, ceea ce însemna că urma să mă joc cu animăluțe pufoase când ajungeam la destinație. Alteori vedeam chipuri și îmi spuneam că sunt bunicii mei, care mă veghează din ceruri.

Și ne plimbam. Mult! Vizitam mânăstiri și peșteri, descopeream noi lacuri și poieni; poposeam la margine de pădure, întindeam o pătură pe iarbă și ascultam poveștile celor mari despre vremurile când erau ca noi: mici și inocenți.

Dar ceea ce nu pot uita nici eu și nici rudele mele apropiate este fascinația pe care o aveam pentru suveniruri. De fiecare dată când părăseam orașul și ajungeam într-un loc străin ochilor mei, era musai să găsesc o tarabă cu suveniruri, de unde să le cumpăr câte o mică atenție celor dragi, care mă așteptau acasă.

Eram aproape hipnotizată atunci când întâlneam meșterii populari din fața Mânăstirii Putna. Mă așezam în fața standului lor și priveam atent fiecare suvenir. Pe unele îndrăzneam să le iau în mână și să le analizez din toate unghiurile dar altele îmi plăceau atât de mult, încât mi-era teamă să le ating, să nu cumva să le șterg din strălucire.

Sursa foto: super-blog.eu

Tocmai de aceea, am devenit ușor nostalgică atunci când am aruncat un ochi pe simpaticele colecții Art&Craft.   De la obiecte din ceramică sau lemn, mascote folclorice, țesături tradiționale, instrumente muzicale și ouă încondeiate, la produse personalizate (magneți, scrumiere, farfurii, căni, creioane, pixuri, sacoșe din in, globuri de sticlă, penare etc.), Art&Craft oferă doritorilor, la pachet, un peticel din România.

Fie că ești fascinat de instrumente muzicale și-ți dorești să înveți să cânți la nai, fie că îți lipsește din garderobă o ie cu model floral, este aproape imposibil să frunzărești paginile site-ului, fără să găsești un obiect pe care ți l-ai dori în casa ta. 

This slideshow requires JavaScript.

Pe lângă minunățiile realizate cu atâta migală de meșterii populari, mie mi-au atras atenția în mod deosebit colecțiile Dracoola și Vladuț’s Story (probabil e defect profesional, întrucât sunt dedicate oamenilor în miniatură – copiii). De ce mi-au plăcut? Pentru că am văzut reacția copiilor când vine vorba de legenda lui Dracula și istoria lui Vlad Țepeș. Da, am fost la castelul Bran, în tabără, cu copii de 4-6 ani. Nu era unul atras de suveniruri care să-l înfățișeze pe contele Dracula sau pe domnitorul Vlad Țepeș. În schimb, pot să garantez că numai la auzul denumirii de „Vlăduț’s story”, ochișorii li s-ar lumina și ar dori să afle cât mai multe despre Vlăduț și aventurile sale.

This slideshow requires JavaScript.

La naiba, eu mi-aș dori să mă uit și la desene animate cu acest Vlăduț.

Îl și văd cum se cuibărește în castelul său, la apus de lună, cu micuțul său prieten cel mai bun – liliacul Gigi, bând un pahar de „Red Blooded Ice Tea” și imaginându-și cum ar fi să zboare până la soare, să-l roage să nu-i mai facă rău cu razele sale.

V-am zis: defect profesional (sau dor de copilărie).

Arta populară, însă, este un mijloc eficient de a lua cu tine, oriunde ai pleca, o bucățică din „acasă”. Fie că vrei să călătorești la o rudă din străinătate și să-i faci o bucurie cu un suvenir autentic românesc, fie că îți dorești să te stabilești tu în altă țară și vrei să iei în valiză o amuletă anti-dor-de-România, articolele unice realizate de meșterii populari sunt cea mai bună alegere.

Singurul lucru pe care l-aș adăuga în colecțiile celor de la Art&Craft, ar fi un pandantiv sub formă de sarma. Nu sârmă! Sarma. O farfurie în miniatură, cu trei sărmăluțe și o bucățică de mămăligă.

Da, puteți să râdeți! Dar după ce vă potoliți setea de râs, amintiți-vă ce spun străinii după ce gustă o porție de sarmale cu mămăliguță și smântână. Și mai aduceți-vă aminte și de românii plecați în străinătate care devorează oala cu sarmale și ciaunul cu mămăligă, atunci când se întorc acasă.

Ei? Nu ar fi un cadou haios și, totodată, cu iz românesc?

Dacă tot are odă, sarmaua, de ce n-ar avea și pandantiv?

“Odă a sarmalei”

de Păstorel Teodoreanu

«Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii,
imn de laudă mâncării, înălțat în cerul gurii.
O cochetă care-și scaldă trupu-n sos și în smântână
și se înfășoară-n varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu și un strașnic adversar
pentru tot ce e dieta sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ține-n spațiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini .. sarmaua !!!»

Acest text a fost scris pentru proba 2 a concursului Spring Superblog 2016.