Nu e obligatoriu să zâmbești mereu!

Dacă te uiți în jurul tău, e posibil să vezi cu câtă convingere spune toată lumea „zâmbește, mâine poate fi mai rău!”. Știu, căci am spus-o și eu de prea multe ori. Suntem îmbâcsiți de citate motivaționale, de discursuri care ar trebui să ne ridice moralul, de zâmbete încurajatoare și îmbrățișări gratuite. Dăm pe afară de câte cunoștințe avem despre cum ar trebui să trăim, dar dacă te uiți cu microscopul la viețile noastre, realizezi că suntem o gașcă mare de ipocriți.

Îl sfătuim pe prietenul cel mai bun să își înfrunte teama și să spună ceea ce simte, dar noi stăm cu morcovul adânc introdus în posterior și așteptăm ca cine trebuie, să ne ghicească sentimentele din cana de cafea.

O sfătuim pe mama să nu mai muncească atât de mult, căci și odihna are rolul ei, dar noi prindem rădăcini în fața unui monitor, sperând la o bancnotă în plus la salariu.

Ne sfătuim amicii să își apere drepturile și să nu se mai lase călcați în picioare, dar noi suferim de prea mult bun simț și refuzăm să ridicăm pretenții atunci când ar trebui.

Sau poate că nu suntem toți ipocriți și mi se pare mie. Poate e doar una din acele zile în care mă bufnește râsul, văzând cum oamenii dau share la propoziții profunde, de tipul „Nu privi în urmă, ai fost deja acolo!”. Poate e doar una din acele zile în care nu mai vreau să afișez un zâmbet optimist și să fiu așa cum mă simt. Să nu mai aștept sfaturi încurajatoare și priviri încărcate de plusuri. Azi vreau să-mi număr bilele negre și să văd ce pot face, rațional, cu ele. Unde să le arunc, dacă se le ascund sau să le strivesc. Azi îmi dau voie să mă prăbușesc în cearșaf și să îmi fixez privirea pe tavan. Azi arunc scutul pozitiv într-un colț și îmi permit să fiu cum mă simt.

Și cred că toți ar trebui să avem o astfel de zi, din când în când. Nu de alta, dar să nu ne intoxicăm de la atâta optimism.

Doar azi, de mâine îmi reiau starea de nebunie inofensivă și probabil o să fac asta prin casă: