Doi ochi

Visez. Visez mult şi ciudat; şi aproape de fiecare dată, mă trezesc din somn cu siguranţa că totul a fost real. Visez persoane pe care le cunosc şi persoane mult prea străine. Visez locuri pe unde îmi face plăcere să merg şi locuri aproape fantastice. Visez marea de cele mai multe ori, dar se întâmplă să „ajung” şi printre copaci, poiene şi să admir măreţia munţilor.

            Multe dintre imaginile ce-mi mişună prin minte atunci când visez nu mi se mai par atât de deosebite, căci m-am obişnuit cu prezenţa lor. Dar mă răvăşeşte noutatea; mă intrigă şi mă face să vreau mai mult, să închid ochii la loc şi să vizionez „partea a doua”, să tânjesc după „final”.

            Şi spun toate acestea pentru că ora 8 dimineaţa m-a surprins tremurând, cu ochii aţintiţi în tavan şi încărcaţi de dorinţă. Ultimul meu vis a reuşit să mă arunce de pe un teren pe altul, ca pe o minge de ping-pong.

            Şi sună cam aşa:

„ Mergând liniştită spre sediul ziarului am observat ceva ciudat pe cer. Nu reuşeam să desluşesc culorile ce acopereau albastrul său obişnuit. Era ca şi cum tot peisajul se chinuia să devină un tablou în alb şi negru. Mergeam mult prea calmă şi sigură pe mine, deşi simţeam că urmează să se întâmple ceva incredibil. Blocurile din jurul meu păreau cât se poate de normale dar zidurile lor ascundeau multe şoapte, multe indicii. M-am oprit pentru o secundă şi am ridicat ochii spre acoperişul uneia dintre clădiri. Nu vedeam nimic clar, aşa că mi-am forţat ochii, pentru a obţine măcar un sfert din imaginea pe care mi-o doream. Nereuşind acest lucru am închis ochii pentru a mi-i odihnii. Deschizându-i la loc, însă, am fost uimită să văd că mă aflam, dintr-odată, pe acoperişul acelei clădiri. Numai că nu era orice fel de acoperiş…ci unul încadrat în sute de copaci.

            Fiori mi-au trecut pe şira spinării când am observat cerul atât de negru, deasupra mea, şi doi ochi albaştri în întuneric. Sunetele ce-mi penetrau timpanele mă făceau să tremur din ce în ce mai tare şi simţeam că nu există o cale de scăpare. Iar ochii se apropiau din ce în ce mai tare de mine. Nu reuşeam să desluşesc nicio siluetă, dar puteam să-mi dau seama că nu e ceva uman.

            Genunchii mi s-au înmuiat şi m-am prelins în iarbă, sprijinită de trunchiul unui copac. Simţeam căldura respiraţiei sale cum îmi atingea fiecare părticică a corpului şi deşi mi-era teamă, un soi de curiozitate carnală se trezise în mine.

            Cu inima bătându-mi în gât, am întins mâna spre acea creatură şi am încercat să-i palpez conturul. Era imens, impunător şi emana mister. Fără să-mi ascult instinctele, am continuat să mângâi ceea ce-mi părea a fi o blană extrem de fină şi catifelată. Şi pentru câteva secunde am reuşit să-i văd clar forma, însă, apoi, a dispărut.

            Am căutat disperată cu privirea, în speranţa unei noi întâlniri dar nu mai reuşeam să identific nimic în acel clar-obscur. Resemnată, m-am ridicat şi am privit spre cer, din nou. Luna plină ce parcă apăruse la comandă, îmi lumina chipul, oferindu-mi un strop de siguranţă.

            Mintea mea naivă se consolase cu gândul că nu aveam să mai revăd fiinţa ce-mi oferise un întreg buchet de trăiri în mai puţin de un minut. Dar mă înşelam. Rămăsesem înţepenită, aproape înrădăcinată în acel petic de pământ, cu privirea aţintită spre lună. Un urlet sacadat îmi învăluia ideile şi îmi stârnea, din nou, teama, iar respiraţia aceea caldă îmi acoperea, acum, întreaga ceafă. Am simţit două braţe năpustindu-se asupra taliei mele, aproape sfâşiindu-mi-o. Dar nu era durere…nu era pic de durere, ci doar o senzaţie de foc, de flacără imensă, de pasiune. Ceea ce mângâiasem eu mai devreme, mă devora prin simpla atingere, mă alina şi mă transforma. Scântei de senzaţii demult topite, pătrunseseră în mine şi un zâmbet larg şi parşiv mi se conturase pe chip.

            Voiam să mă întorc, să văd fiinţa ce reuşea să stârnească atâtea emoţii în mine. Şi ştia asta, căci începuse să mă rotească încet, prelungindu-mi agonia…

Şi am reuşit să mă întorc, complet, întâlnindu-i albastrul ochilor, din nou. Eram ca hipnotizată şi simţeam cu buzele sale se apropie de ale mele, topindu-mi şi ultima rămăşiţă de împotrivire.”

Şi da…bineînţeles că în punctul culminant, m-am trezit…fără să ştiu ce va urma, fără să apuc să gust, să simt, să-i întorc jocul, să-i răspund la provocare. Dar, mai există nopţi…