Magicianul – jocul de-a Dumnezeu

După ce s-a săturat mama să mi-o tot recomande, am căutat într-un final cartea “Magicianul” de John Fowles şi am început să o lecturez. Bineînţeles că nu m-am putut abţine şi, înainte să citesc primele pagini, am căutat pe internet câteva păreri despre carte, să mă asigur că nu pierd timpul aiurea.

Am descoperit, astfel, că e o carte care te va tulbura de la pagină la pagină şi ori îi vei înţelege cu adevărat ideile, la final, ori nu vei pricepe nimic şi vei spune că e de cacao.

Ceea ce nu a fost departe de adevăr, căci pe măsură ce terminam câte o pagină nu reuşeam să rezist tentaţiei de a o citi şi pe următoarea. Povestea profesorului Nicholas Urfe, un tânăr amator de plăceri trupeşti dar neinteresat de sentimente, uşor manevrabil şi credul, reuşeşte să intrige, să uimească şi chiar să înfurie cititorul.

Amator al singurătăţii şi sătul de orice ţine de sexul feminin, Nicholas părăseşte Anglia pentru insula Phraxos din Grecia, unde se angajează ca profesor de engelză la școala Lord Bryon, școală particulară de baieți. Pe insula respectivă întâlneşte, în plimbările sale exploratorii, un personaj care-i stârneşte curiozitatea: bătrânul Maurice Conchis. Din momentul întâlnirii celor doi şi până la ultima pagină a romanului, se împletesc poveşti mitologice, scenarii fantastice şi clipe de cumpănă, care aproape că-ţi ridică un semn de întrebare asupra propriei tale vieţi. Ce este adevărat şi ce nu? Ce este adevărul, de fapt? Ce înseamnă să fii liber şi cât de mult ne dorim libertatea? Există Dumnezeu sau trăim într-un hazard? Toate aceste întrebări au răspunsuri conturate în povestiri şi memorii, pe întreg parcursul cărţii.

Anumite scene m-au făcut să vreau să închid cartea, căci gradul de ciudăţenie depăşea orice limită. Dar curiozitatea nu-mi dădea pace şi de fiecare dată continuam să citesc, în speranţa că finalul îmi va arăta care a fost tot scopul “jocului de-a Dumnezeu”.

“Magicianul” este genul de carte pe care nu o termini atunci când citeşti  ultima frază, ci abia atunci când reuşeşti să-i înţelegi ideea, ceea ce se poate întâmpla şi la săptămâni după finalizare. Eu încă lucrez la asta… probabil o voi mai citi o dată peste ceva timp.

Dacă aveţi răbdare, nervi tari şi curiozitate de nestăpânit, vă recomand cu drag această carte! Cum spunea cineva pe un alt blog, primele pagini le citeşti de plăcere, iar ultimele de nevoie!

Vă las câteva citate care mi-au atras atenţia :

“Profesorii mai bătrâni întruchipau o predică macabră; când te uitai la unii dintre ei te apuca ameţeala, erau imaginea perfectă a hăului inutilităţii umane…”

“Nu ştiam încotro mă îndreptam, dar ştiam ce-mi trebuia: o nouă ţară, un neam nou, o nouă limbă; şi cu toate că nu-l puteam defini în cuvinte la vremea aceea, îmi trebuia un nou mister.”

“Avea cam 30 de ani şi părea născută să rămână nemăritată.”

“Era bizară, un fel de oximoron uman.”

“Nu vreau să te fac să suferi şi, cu cât te doresc mai mult, cu atât o să te fac să suferi. Şi nici nu vreau să mă faci să sufăr şi cu cât mă vei dori mai puţin, cu atât voi suferi mai mult.”

“Ştiu cum e când oamenii se despart. O săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi începi să uiţi, şi apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a întâmplat altcuiva şi dai din umeri. Spui să fiu al naibii, aşa-i viaţa, asta-i lumea. Ce prostie! Ca şi cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna.”

“În viaţa fiecăruia apare un moment de maximă intensitate. Atunci trebuie să ştii să te accepţi. Este momentul în care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce vei fi.”

Sursa foto: alexandracandea.wordpress.com