Efectul libertăţii

Întinsă de atâtea zile în acelaşi aşternut, deschide ochii cu greu şi încearcă să-şi desprindă buzele. Picioarele îi sunt îngheţate dar fruntea încă-i arde, iar aerul îi pătrunde din ce în ce mai greu în piept. Încheieturile-i crăpate sunt legate cu aceeaşi funie, atât de strâns încât nici nu-şi mai dă seama dacă mai sunt acolo. Face un efort şi îşi mişcă arătătorul de la mâna dreaptă. O senzaţie de teamă îi răsare în suflet şi-şi aduce aminte de omul care stă în colţul camerei, pe fotoliu, cu un aparat de fotografiat în mână, privind-o aproape fără să clipească.

Îl urăşte din tot sufletul. Din clipa când a pus prima oară mâna pe ea, i-a stârnit repulsia şi dispreţul. Ar fi putut să îi spună o singură vorbă, să îi facă o invitaţie în oraş, să încerce măcar să o cucerească. Dar nu, el a ales calea cea mai mişelească pentru a o captura pentru totdeauna. Şi acum o va pierde definitiv, căci e prea orgolios ca să ceară ajutorul cuiva, deşi o vede cum se sfârşeşte…

Ochii îi sunt din ce în ce mai grei, iar tusea ocazională o transformă din ce în ce mai mult într-o cârpă. Nu mai are vlagă să respire, să creadă, să spere sau să viseze. Îşi doreşte să pună capăt suferinţei cumva, să evadeze măcar mintal din pivniţa care i-a fost locuinţă timp de 2 luni. Dar nu mai are putere nici măcar să-şi imagineze un alt univers, paralel, în care soarele i-ar lumina obrajii. Nu îşi mai aduce aminte de culoarea cerului, de cântecul păsărilor, de vuietul străzilor sau de parfumul zorilor. Râvneşte la un răsărit de soare, la o mângâiere a firelor de iarbă, la mirosul ploii şi zumzetul albinelor. Dacă ar putea cumva să scape din acel loc, ar săruta pământul şi ar mulţumi cerului.

Dar e prea târziu. Simte boala cum pune stăpânire pe ea şi-i alungă suflarea. Sufletul îi tremură iar trupul îi este aproape paralizat. Cu un ultim „te rog” şoptit, mai varsă o lacrimă şi se stinge. Părăseşte uşor un corp palid şi uscat, o încăpere de tortură, spaimă şi obsesie, o casă abandonată de lume şi speranţă. Îl părăseşte şi pe cel care a sufocat-o cu patima sa, care a forţat-o să uite de realitatea în care trăia, care a răpit-o şi a obligat-o să îi fie confidentă.

Şi pentru prima oară simte că respiră, că trăieşte, că este atinsă de lumina soarelui. Dar nu razele sale îi luminează calea, ci convingerea că moartea i-a readus, de fapt, viaţa. Pluteşte spre o altă cale, o altă lume, ştiind că aşa a fost să fie. Simte mângâierea răsăritului, parfumul zorilor, măreţia cerului şi speranţa unui nou început.

Acest text a fost conceput în urma citirii romanului “Colecţionarul”, de John Fowles. Particip cu el la Clubul Povestilor Parfumate, iniţiat de Mirela. Ediţia de astăzi a avut tema “Parfumul zorilor”.

Au mai scris pe această temă: Mirela, Cătălin, Grişka, Gabi, Tina, CZ, Vania, Vienela, Condrat Iulian Dumitru, Elly, anca, lili3d, Diana, Simona, Nina, Mala şi Dana Lalici.