Uscăturile din pădurice

Întotdeauna am considerat că totul are o limită. Adică, până la urmă, cam de câte ori poate să meargă ulciorul la apă, nu? Până și Maica Tereza cred că s-a oprit la un moment dat și a spus „să-mi bag p…iciorul, dar până când?!”

Îmi displac multe lucruri pe lumea asta dar încerc să nu-mi concentrez atenția pe ele. Nu suport emisiunile de la televizor, drept urmare îl țin închis și-l mai șterg de praf din când în când; dacă mai aveam mileuri prin casă, i-aș fi pus și unul deasupra, plus un bibelou cu un câine care privește în zare.

Nu îmi plac cluburile în care dj-ul își propune să scuture de frunze toți pomii pe o rază de 10 m, așa că nu le frecventez.

Nu îmi place să beau ceai de fructe de pădure, așa că nu-mi cumpăr/comand.

Nu îmi plac hainele ce par a fi fost îndesate într-un lighean de sclipici, înainte să fie puse pe umeraș, așa că nu le achiziționez.

Și tot așa…

Dar, din păcate, de speciile de oameni pe care nu le înghit nu am cum să mă feresc.

Apar simpaticii de ei peste tot: ba în magazine, ba în mijloacele de transport (fie pe bancheta din spate, fie la volan), ba într-un parc pentru copii, ba la distracție, ba la muncă, ba la bal, ba la spital… Și cu cât încerci să îi ignori, cu atât se apropie mai mult de fizicul tău; de parcă ar dori să-ți împungă privirea cu vitregia lor.

Nu e o categorie pe care să o deosebești după felul în care se îmbracă, muzica pe care o ascultă, freza pe care o adoptă și mașinile pe care și le cumpără. E vorba de atitudinea pe care o îmbrățișează atunci când apare un om la ananghie, de grimasele făcute atunci când observă pe cineva aflat în dificultate. Jur că unora li se citește răutatea pe față! Se vede din China bucuria din ochii lor, atunci când văd că cineva se chinuie.

Și mi-aș dori uneori să am un plici la îndemână și să le articulez câte una; dar după ce trec cele 5 secunde de furie, zâmbetul îmi revine pe buze și-mi dau seama că viața e mult prea scurtă ca să îmi complic existența cu micile lor răutăți. Așa că îi las să fie meschini și prefăcuți în lumea lor mică și îngustă și îmi văd de treaba mea.

Deoarece, așa cum spuneam la început, sunt convinsă că totul are o limită și că, la un moment dat, roata se va întoarce; rânjetul li se va șterge de pe buze, iar coada le va face o răsucire bruscă și se va auto-introduce între membrele lor inferioare.

Viața nu rămâne datoare…

Sursa foto: pinterest.com