Peripeții de vară

Despre tabără încă nu am scris. Materialul e încă în pregătiri. Dar astăzi, pentru că sunt în tura de după-amiază la muncă și îngerașii au adormit, m-am gândit că am timp să vă povestesc niște peripeții de după tabără; asta fiind o lectură pentru zilele când simțiți că totul merge prost.

Din secunda în care am ajuns în Autogara 2 din Brașov am avut o presimțire urâtă. M-am uitat în jur și am înghițit în sec. Peisajul părea desprins dintr-un platou de filmare al unui film western eșuat. Un bătrân în haine cârpite mătura o bucată de trotuar, un autocar antic era parcat pe diagonală iar o blondă își căuta microbuzul spre Galați, cu o privire disperată întipărită pe figură. În rest, rotocoale de praf…

Mi-am găsit o bancă la soare, căci la 8 dimineață era cam friguț, și am dat cu praf de așteptat. La 9 și 10 era anunțată plecarea, de la peronul 7. Drept urmare, aveam de stat mult și bine.

Un pic de muzică, un like pe facebook, un chat aleatoriu și s-a făcut 8.30.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta… nimic. Nu apărea niciun microbuz pe peron. Îmi amintesc conversația cu dispeceratul de 2 zile în urmă:

– Bună ziua!
– Ah, incredibil așa ceva… Da, da, bună ziua…
– Aș dori și eu o rezervare pentru sâmbătă, ruta Brașov-Galați.
– La 9 și 10 doar.
– Da, e ok.
– Pe ce nume?
-Alexandra Cristea.
– Da, da, bine. Să fiți acolo mai devreme cu jumătate de oră.
– Ok. Mulțumesc! O seară bună!
– Da, da, bine. La revedere!

Paranteză.

Țin să menționez că m-am uitat în seara aia încă o dată pe internet (autogari.ro), să notez adresa autogării, pentru a o introduce în dimineața respectivă în GPS.

Închid paranteza.

Și se face 8.45. La orizont nimic.
Apare la un moment dat un nene, fluturând armonios niște chei în mână. Îl întreb:

– Nu vă supărați, microbuzul spre Galați când vine?
– Aici trebuie să vină. Dar nu știu când, fetiță!
– Mulțumesc!

Mai aștept 5 minute și mai văd un individ cum se duce la chioșc să-și ia o cafea. Nu pare el a fi șofer de microbuz dar încercarea moarte n-are.

– Nu știu, fată! Întreabă la magazin. Poate știe duduia.

Mă duc și acolo. Cucoana ridică din umeri și-mi propune sa iau o cafea cât aștept. Refuz politicos și plec înapoi spre bancă.

9 fix. 9 și 5. 9 și 10. Dă-o în colo de treabă…

Apare un autocar dar nu oprește la peronul 7, ci la 10.

Mă ridic și alerg spre el.
– Nu vă supărați, spre Galați?
– Nu, domnișoarà! Ăla nu mai pleacă de la 1 iulie de aici. Din autogara 1. Dar a plecat deja.

Mă blochez.

– Nu v-a spus când ați făcut rezervarea?
– Nu.
– Trebuia să vă spună!

*no shit, Sherlock!*

Mă uit disperată în jur, după un taxi. Da de unde?!…
Fac doi pași înspre mijlocul străzii și aud din spate:

– Pe mine mă căutai?

Mă întorc și văd un tip zâmbind ironic. La ce nervi am, cred că îi frig o căutare fix între ochi. Pășesc mai departe spre ieșirea din autogară.

– Stai, stai…ai nevoie de taxi?

Mă luminez la față și îmi reconfigurez intențiile și traseul. Îmi vine să-l iau în brațe!

– Da, chiar da. Mulțumesc!
– Hai, e după colț!

Îmi amintesc de toate cazurile de răpire și viol prezentate la știrile de la ora 5 și mă rog să nu fie și acesta unul dintre ele. Apoi, realizez că sunt îmbrăcată ca un băiețel de 12 ani și am părul prins într-o coadă extra-ciufulită și îmi dau seama că nu prezint interes. Răsuflu ușurată.

*și dacă e pedofil?*

Până să îmi zburde imaginația în direcția paranoia, definitiv și irevocabil, ajungem în dreptul taxiului. Urc și zic:

– La cealaltă autogară, te rog!
– Care? Că mai sunt vreo 4…

*pisici flambați! de unde dracu să știu?*

– Cea de lângă gară cred.
– Unde trebuie să ajungi?
– În Galați dar cred că am pierdut microbuzul. Pe internet scria că pleacă din Autogara 2 și de fapt nu era așa.
– Mai e unul la 3.
– Știu… Asta e, stau pe o terasă. Văd eu ce fac până atunci.

Pornește.

Arunc o privire pe geam și mă cuprinde disperarea. Eram sigură că o să pățesc ceva de genu. Tabăra fusese prea frumoasă și relaxantă… Simt cum într-un colț de ochi se strecoară o lacrimă. Rahat! Eu și emoțiile. Sunt tare, de obicei, în orice situație. Ce dracu m-a apucat cu lacrimile acum? Alexandra, revino-ți! Ai 25 de ani și ai trecut prin destule ca să realizezi că e o prostie să plângi din așa ceva! Potolește-te!

Probabil se desfășura un întreg spectacol pe figura mea, căci șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de vocea gravă a șoferului:

– Hei… Nu dispera! Poți să faci altfel ca să nu mai aștepți atâtea ore. La 10 pleacă unul spre Tecuci. Vorbești cu băiatul să te ia și de acolo iei un altul spre Galați. Am auzit că sunt din oră în oră. Decât să pleci la 3 de aici, la 2 poți fi în Tecuci și ai câștigat timp.

Dacă înainte îmi venea să-l îmbrățișez, acum voiam să îi fac cadou o excursie în Ibiza.

Drept urmare, mi-am luat figura de porumbiță rătăcită și rucsacul în spate și m-am dus la peronul 2, să-mi încerc norocul.

Un tip slab, mic și cam bronzat stătea rezemat de ușa unui microbuz albastru-prăfuit.
– Nu vă supărați, spre Tecuci?
– Da. Ai rezervare?
– Nu. Dar trebuie să ajung urgent în Galați.
– Păi e unul direct spre Galați.

*toți sunt frați cu Sherlock azi*

– Știu. Dar a plecat deja.
– Aha. Dacă nu-mi vin rezervările toate, pot să te iau. Dacă nu, nu.
– În portbagaj măcar, zic în spirit de glumă.

Niciun zâmbet, nimic. Îmi retrag fizicul din fața lui și aștept. O sun pe mama, o panichez un pic și pe ea, transfer emoțiile negative, primesc încurajări și văd că omușorul îmi face semn să vin în spate.

Simt cum aud un cor de îngeri cântând ”Aleluia!”.

– Vrei să urci în față sau stai în spate, pe scăunel?

*serios? Pot să aleg?*

– În față, dacă se poate.
Urc. Mai urcă lângă mine o blondă. Și ea pierduse microbuzul de la 7.30 spre Urechești. Ne zâmbim, simțindu-ne cu musca pe căciulă.

Plecăm. Liniștea mă invită la somn. Închid ochii și îmi imaginez patul meu de acasă, cada plină cu apă fierbinte și spumă, hainele curate… Deodată șoferul pune o frână bruscă. Se deschide ușa din spate și aud:

– Salut boss! Am rezervare făcută. Unde stau, mânca-ți-aș?
– Pe scăunel sau se ridică cineva care nu are rezervare în spate acolo.
– E un moș mă. Lasă-l să stea… Pfff, parcă stau pe cartofi, băga-mi-aș… Mai bine mă puneai în față. Între ele așa… blonde amândouă.. au,au,au…

Înghit în sec. Ridic privirea și mă uit în oglinda retrovizoare. Îl văd. Tipologia exactă a cocalarului: ceafă lată, spatele cât dulapul lu’ bunica, tatuaje pe 98% din corp și tendința continuă de a mesteca ceva ce nu există la el în gură.

*am pus-o…*

Alte înjurături. Discuții despre buci cu amicul său, la fel de lat în spate. Discuții despre BMW-uri. Înjurături.

Deodată aud:
– Opriți un pic! urmat de un zgomotos “bleah”.

Sunetul victoriei; chemarea zeilor: tot micul dejun al unui copil pe pantofii “bossului”.

– Hai, frate! Să-mi moară… &%$%%##&&* etc etc.

Îmi vine să îi astup gura cu tetierele dar mă abțin. În schimb, îi șoptesc șoferului:

– Ca la ușa cortului…
Șoferul zâmbește.
– Zice urât dar na. Puteau să îi dea copilului un sirop ceva pentru rău de mașină.
– Da, așa e. O pastilă ceva… și nu mai aveau probleme.
– Funcționează, nu?
– Da. Muncesc cu copiii și știu cum e.
– Tu? Muncești?
– Da.
– Ca ce?
– Educatoare.
-Eu credeam că ai 15 ani.
– Mai puneți 10.
– N-aș fi crezut…

Zâmbesc. Mă uit la legitimația lui, atârnată de oglindă. “X-ulescu Costel”

Nici eu n-aș fi crezut că un Costel îmi va salva ziua. Promit solemn să nu mai fac mișto de acest nume.

*Până la prima ocazie…*