Unde e pasiune, nu e muncă!

Pasiunea este pretutindeni în jurul nostru. Fie că ne scoate ochii cu prezenţa sa sau ne atrage atenţia prin lipsa ei, pasiunea există peste tot. 

Unele persoane îşi descoperă pasiunea din fragedă pruncie. Unii se joacă cu piesele lego şi realizează că arhitectura e direcţia spre care trebuie să se îndrepte iar alţii văd o reclamă la televizor şi-şi doresc să devină şoferi de camion. Unii petrec mult timp în bucătărie, alături de mama lor, şi decid că atunci când vor creşte mari îşi vor deschide propriul lor restaurant iar alţii petrec câteva zile pe vaporul unui unchi îndepărtat şi ajung să viseze la viaţa pe mări şi oceane.

Dar mai sunt şi cei care nu o întâlnesc deloc şi rar vezi vreun zâmbet pe figura lor…

Îi vezi într-un salon de spital şi le citeşti indignarea şi plictisul pe mutrele acre, atunci când le ceri o favoare pentru un pacient. Se vede în ochii lor că locul de muncă este un calvar pentru ei şi că ar da orice să întreprindă cu totul altceva. Numai că habar nu au ce…

Îi găseşti, de asemenea, în spatele unui ghişeu, tastând cu greu câteva cuvinte, rătăcind foi şi privindu-te de parcă le datorezi bani şi 10 ani de viaţă. Citeşti orice emoţie în ochii lor, mai puţin pasiunea şi vezi clar că niciunul dintre ei nu a visat vreodată să ajungă pe acel scaun. Doar s-au mulţumit cu asta…

Eu nu am făcut parte dintre acele persoane care-şi descoperă pasiunea în primii ani de viaţă. Iniţial, am pornit pe ideea de a urma medicina. Naşii mei de botez fiind amândoi medici, auzeam mereu discuţii legate de pacienţi, de boli, de salvat vieţi şi mă fascinau foarte mult. De asemenea, ajunsesem să urmăresc multe emisiuni pe Reality TV, cu operaţii ce păreau irealizabile şi doctori care reuşeau să facă imposibilul pentru a-şi salva pacienţii. Deci, o perioadă îndelungată, am trăit cu impresia că pasiunea mea ar fi concentrată în jurul bisturiului.

Dar, între timp, adolescenţa şi-a făcut simţită prezenţa iar singura modalitate de descărcare a tuturor frustrărilor mele rebele s-a dovedit a fi scrisul. Scriam poveşti de 2-3 pagini pentru revista liceului, scriam compuneri în limba engleză şi i le arătam doamnei profesoare şi scriam într-un jurnal intim despre fiecare problemă care mă măcina pe dinăuntru. Vă daţi seama că umpleam pagini despre iubirea platonică ce i-o purtam unui băiat mai rebel ca mine! Inventam scenarii şi cream scurte istorioare care se finalizau toate cu un sărut. Şi aşa mă simţeam mai bine, mai consolată, de parcă scrisul îmi ridica, uşor, câte o piatră de pe inimă. 

Şi, treptat, am descoperit blogosfera şi interesul pentru scris a devenit din ce în ce mai mare. Am dat startul acestui blog, timid, cu câte o postare pe săptămână, fiindu-mi teamă să nu fiu criticată, arătată cu degetul şi împroşcată cu noroi de către cei care erau deja sus: A-listeri li se spune.

Apoi, scrisul a devenit o cale de relaxare, de eliberare, de împlinire sufletească. Simţeam că îmi descoperisem pasiunea şi scriam în fiecare zi câte un text, de teamă că dacă trece prea mult timp fără să o fructific, va putea să dispară. Poveşti cu inimi frânte, declaraţii calculate, dovezi false şi îmbrăţişări sincere îşi găseau câte un loc pe blogul meu…

Şi-ntr-un final, am intrat în primul an la specializarea Jurnalism a Facultăţii de Litere din Galaţi. Atunci, textele mele au mai renunţat la sirop şi au prins şi un strop de formalitate. Nu mă mai concentram doar pe poveşti, ci dădeam şi realităţii o şansă. Şi-mi plăcea din ce în ce mai mult…

Acum, dacă ar fi să mă pună cineva să renunţ la scris pentru a-mi dedica întregul timp unei alte ocupaţii, n-aş putea să o fac! Tot aş renunţa la o oră de somn pentru a-i face pe plac imaginaţiei.

De aceea, îi admir din toată inima pe cei care muncesc cu pasiune, care pun suflet în tot ceea ce fac şi nu se uită prima oară la bani. Iubesc doctorii care pun starea pacientului mai presus de găina oferită de rudele pacientului! Iubesc funcţionarii publici care te întâmpină cu un zâmbet şi-ţi fac ziua mai frumoasă (da, există!)! Iubesc artiştii care urcă pe scenă şi dau tot ce au mai bun din ei publicului! Îi iubesc pentru că au reuşit să facă ceea ce şi-au dorit şi se vede asta în atitudinea lor.

Îi iubesc pe cei care luptă pentru pasiunea lor şi nu o lasă izolată într-un colţ, gândindu-se că nu le va aduce o situaţie materială bună din prima. Îi iubesc şi-i aplaud şi mă inspir din poveştile lor pentru a o construi pe a mea! Ei reprezintă un model demn de urmat pentru mine şi pentru oricine gândeşte ca mine!

Cartea “Hit yourself“, scrisă de Florin Grozea, este prima din seria “100 de idei” şi conţine poveşti motivaţionale bazate pe acelaşi subiect: pasiunea. Exclusiv pentru această carte şi-au deschis sufletul artiștii români de succes internațional: Inna, Smiley, Morandi, Edward Maya, Akcent și mulți alții; iar prefața cărţii este scrisă de Mihai Găinușă:

“El însuși un artist de succes, autorul își deschide ghiozdanul cu idei și secrete ca amatorii să se servească direct de la sursă. Vei citi prima carte inspirațională bazată pe poveștile de succes ale noului val de muzică românească și vei descoperi lucruri care te vor incita, dar de asemenea îți vor da motive să fi mândru (poate pentru prima dată?) de artiștii noștri. O carte care este necesară oricărui tânăr care vrea să intre în muzică, dar și o lectură provocatoare pentru oricine vrea să afle secretele acestei industrii.”

Eu sper să pun cât mai curând mâna pe această carte, căci sunt curioasă să citesc poveştile artiştilor noştri. E interesant să descoperi că o persoană prezentă mai tot timpul pe primele pagini ale ziarelor a plecat tot de jos, din acelaşi punct în care tu ai ales să rămâi, de frică să nu eşuezi!

E vorba de ambiţie, de dorinţă, de voinţă şi, nu în ultimul rând, de pasiune!

Postarea participă la Campania BlogalInitiative.