Prima călătorie la mare -partea I-

Capitolele anterioare le găsiţi aici: O nouă încercare

Stăteam întinşi în iarbă şi priveam cerul înstelat. Îi mângâiam părul încă prea scurt pentru a putea fi prins în coadă şi mă gândeam la nervii pe care mi-i provocase cu doar câteva ore înainte. Fusese prima oară când mă înfuriasem atât de tare pe el încât îmi dăduseră lacrimile.

Nu ştiam câte aveam să învăţ despre mine şi despre noi, în clipa în care am hotărât să merg cu el în prima noastră vacanţă la mare. Îmi imaginam că totul va fi simplu: vom râde, vom cânta, vom face baie în mare şi vom adormi îmbrăţişaţi, în sacul de dormit. Dar aveam să realizez mai târziu că nimic din ceea ce însemna relaţia noastră nu era simplu. 

De cum am păşit în gară, în dimineaţa aceea de Mai, am privit în jurul meu şi mi-am spus: “va fi interesant” şi aşa a şi fost.

– Eşti pregătită să te distrezi cum nu ai mai făcut-o niciodată? îmi şopti Alex, afişând o privire ştrengară şi un zâmbet ameţitor.

– Sunt!

V-am mai spus cam cât de timidă eram în preajma lui. Chiar şi după câteva luni de săruturi şi atingeri curioase, tot roşeam în prezenţa sa. Probabil asta li se întâmplă tuturor fetelor, la prima dragoste.

– Nu ai mai fost niciodată la mare, cu cortul?

– Nu.

– Fără părinţi?

– Nu. E prima oară.

– Va fi frumos! m-a asigurat el.

Călătoria cu trenul a fost plină de peripeţii şi glasuri stridente, stinse din când în când de câte un strop de alcool. Toţi erau entuziasmaţi de plecarea spre libertate şi toţi se visau oameni ai plajei, despre care se vor scrie cântece cândva. 

Primul moment de panică m-a cuprins la jumătatea drumului. Alex coborâse în gară, să fumeze o ţigară şi să cumpere ceva de la un magazin, gândindu-se că e timp destul până pleacă trenul. Universul, însă, nu a fost de aceeaşi părere şi fluierul naşului se auzi înainte ca el să ajungă înapoi în compartiment. Un val de căldură mi-a invadat tot corpul şi m-am repezit spre hol, căutându-l cu privirea. Nu era nici urmă de el iar trenul deja începuse să se mişte. Simţeam cum încheieturile îmi amorţesc şi ochii mi se încetoşează. Am început să întreb, în stânga şi-n dreapta, dacă l-a văzut cineva urcând dar niciunul din amicii săi nu părea să ştie ceva concret. Veselia de pe hol îşi continuase cursul iar eu eram singura îngrijorată. Îmi doream în acel moment să lovesc pe cineva dar mai bine că m-am abţinut, căci doar la câteva secunde mai târziu, l-am văzut pe Alex strecurându-se din compartimentul alăturat. Urcase la timp dar poposise la un cântec şi o gură de vin, la câţiva metri de noi…

Ce m-a făcut să reacţionez aşa, la gândul că el rămăsese în gară? Poate că a fost iritarea, pentru că-i spusesem să se grăbească, iar el îmi făcuse un semn de “stai liniştită”, din mână; poate că a fost teama că totul se va duce pe apa sâmbetei dinainte să ajungem la destinaţie; sau poate că a fost, totuşi, gândul că mă simt în siguranţă doar dacă el e alături de mine.

Când l-am văzut apropiindu-se, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am vrut să îi reproşez multe, să mă înfurii şi mai tare şi să-l tratez cu indiferenţă tot restul călătoriei. Dar în sufletul meu se dădea o luptă, căci văzându-l teafăr şi nevătămat, genunchii mi s-au înmuiat şi o stare de linişte a luat locul tremuratului involuntar. Prezenţa sa, din nou, atât de aproape de mine, mă învăluia într-un parfum de siguranţă. Nu voiam să mă mai sperie aşa niciodată…

Şi totuşi, în mai puţin de 24 de ore a reuşit să o facă din nou…

Postarea participă şi la Clubul Condeielor Parfumate, iniţiat de Mirela. Tema de astăzi: Parfumul sentimentului de siguranţă. Au mai scris şi: Cătălin, Gabi, Diana, anca, Elly şi Lolita.